Remember MARIN PREDA

REMEMBER MARIN PREDA (1)
De Mircea Micu


M-am gândit iniţial sã intitulez paginile care vor urma «Adevãrul despre Marin Preda» un titlu, desigur, incitant dar pretenţios şi, ca sã zic aşa, interpretabil. De fapt, ce adevãr puteam sã comunic eu despre «Marele singuratic», despre prozatorul a cãrei dispariţie a marcat multã lume.
Mi-a venit în minte acest titlu în urma sutelor de interpelãri, a întrebãrilor puse de oamenii din diverse colţuri ale ţãrii care, firesc, vroiau sã ştie cum a trãit Marin Preda dar, mai ales, cum a… murit.
Am ascultat şi citit zeci de variante stupide sau fanteziste argumentate copilãreşte, preluate dupã ureche, transmise sau înţelese eronat despre dispariţia sa.
Voi încerca, pe cât pot sã reconstitui câte ceva din viaţa scriitorului din perioada cât a stat şi a lucrat la Mogoşoaia. Voi vorbi şi despre ultima perioada marcatã de o oboseala accentuatã, ca şi cum motorul acela care îl ajutase sã macine nopţi şi zile spre finalizarea celor o mie cinci sute de pagini ale «Celui mai iubit dintre pamanteni» s-ar fi uzat brusc încetând sã mai funcţioneze.
Sunt necesare aceste rânduri mai ales azi când, o droaie de trepãduşi literari, critici sufocaţi de propria neputinţã l-au înjurat cu neruşinare denigrându-l gratuit.

2

L-am întâlnit prima datã pe holul Uniunii Scriitorilor de la şosea. Se privea în oglinzile mari şi-şi aranja, cu atenţie, pãrul într-o frizurã a la CICERO care-i masca într-un fel începutul cheliei.
Era o anumitã cochetãrie în ritualul acela ciudat, în felul în care-şi aranja pãrul în oglindã, în minuţia cu care-şi studia întreaga ţinutã, trãgându-şi marginile hainei, cu gesturi scurte, aşa cum fac soldaţii înainte de a se prezenta în faţa superiorului.
Stãteam în partea opusã a holului şi nu avea cum sã mã vadã. Dupã ace s-a mai privit odatã în oglinzile mari, s-a îndreptat decis spre cabinetul preşedintelui care, pe atunci, era Zaharia Stancu.
Dupã doi ani l-am revãzut la Mogoşoaia, într-o searã când venise sã se instaleze şi-şi adusese o parte din lucruri.
Alesese camera numãrul şase, una dintre cele mai bune, cu ferestrele dând spre imensul parc secular al familiei Bibescu, în care, de obicei, stãtea Fãnuş Neagu.
Marin Preda îl abordase cu ceva timp în urmã la Sinaia tratând «cedarea» temporarã a camerei contra unei sticle de whisky. Sticla s-a consumat la Sinaia în doi, şi acum, moncherul, cum îi zicea toatã lumea, venise sã-şi ocupe camera arvunitã.
Atunci mi l-a prezentat Fãnuş Neagu şi moncherul mi-a întins o mânã moale, leneşã şi fãrã vlagã cu un gest uşor distant mãsurându-mã o fracţiune de secundã prin ochelarii cu multe dioptrii. Sunt convins cã, pe moment, nici nu-mi reţinuse numele.
Era îmbrãcat corect, într-un costum gri, bine croit, cu cãmaşã albã şi cravatã în dungi. Nu m-a frapat ţinuta lui vestimentarã care de altfel, distona cu întreaga lui înfãţişare de ţãran uşor stânjenit de hainele impecabil croite. M-a frapat chipul osos, bãrbia voluntarã împinsã înainte (mai târziu avea sã-şi facã un tic din acest gest) şi cuta dintre sprâncenele stufoase brãzdându-i fruntea.
Administratorul i-a dat cheia însoţindu-l pânã în camerã. Marin Preda a lipsit o vreme şi înainte de pleca cu intenţia de a reveni cu restul bagajelor a doua zi, a intrat în sufragerie, s-a uitat spre masa la care stãteau Fãnuş Neagu, Grigore Hagiu, Ion Bãieşu şi subsemnatul şi, brusc înveselit a rostit acea expresie bizarã pe care aveam sã o aud de mai multe ori dupã aceea: «Beţi mã, beliţilor! Beţi, sã vã distrugeţi!»
Dupã care a ieşit zâmbind amuzat fãcând un gest de salut cu mâna ridicatã…




REMEMBER MARIN PREDA (2)
de Mircea Micu

Marin Preda avea un fel ciudat de-a vorbi despre colegii scriitori. Un amestec de zeflemea şi detaşare ironicã, un fel de superioritate accentuatã. Cel mai des calificativ acordat ĩn legãturã cu talentul nu ştiu cui era: «bun dar n-a fãcut gaurã-n cer»…
Atât. Nici cât de bun era, nici de ce era bun…
O
Se destãinuia rar, cu grijã şi control minuţios, şi, când o fãcea povestea ca şi cum şi-ar exersa fraza, cu multe amãnunte, subliniind scenele cu râsul acela ciudat «he-he-he», un fel de behãit rãguşit.
L-am auzit povestind aceeaşi ĩntiâmplare la diverse intervale de timp. De fiecare datã povestea altfel.
Miezul nu era schimbat dar amãnuntele erau total diferite şi pitoreşti.
O
Era calculat pânã la zgârcenie. Nu dãdea bacşis niciodatã şi nu ĩmprumuta bani nimãnui.
De câte ori plãtea consumaţia scotea un portmoneu burduşit cu un teanc gros de sute.
Eu şi Mircea Dinescu, când ne aflam ĩn preajmã, ne miram invariabil exclamând:
- Moncher, ce de bani, dumnezeule!
- Şi el rãspundea tot invariabil, cu un surâs de ţãran şiret, imprimând tonului o gravitate vecinã cu nedumerirea.
- Ştii, moncher, nu sunt banii mei. Sunt banii lui frate-meu. Pentru luminã c-a rãmas restant…
- Ĩnseamna ca e restant de vreo trei ani, ne miram noi.
- Nu ştiu. Habar n-am. Mie mi i-a dat sã-i ţin… Apoi se cufunda ĩn munţenia lui proverbialã:
O
Pãstra o discreţie desãvârşitã ĩn legãturã cu proiectele sau munca sa literarã.
Nu se destãinuia nimãnui şi nu l-am auzit niciodatã vorbind despre ce şi cât scrie.
Scria de obicei noaptea, pânã spre ziuã şi-mi amintesc cã de câte ori ĩl ĩntâlneam pe la prânz ĩl ĩntrebam, din politeţe cum merge scrisul, mã privea prin ochelarii cu multe dioptrii, surâdea enigmatic fãcându-se ca nu aude…
O
Mi s-a pãrut ciudat obiceiul de-a oferi spre lecturã manuscrisul proaspãt terminat criticilor de prestigiu. De preferinţã Ov. S. Crohmãlniceanu. Nu ĩnţeleg nici aztãzi de ce o fãcea. Era, ĩn definitiv un scriitor cu renume.
Sunt convins cã nu dorea neapãrat pãrerea lor din motive de-a reveni adupra paginilor.
Era, mai degrabã, un capriciu? Sau o simplã stratagemã prin care lãsa aşa numitele «bârfe» sau comentarii care, de fapt, fãceau reclama viitoarei cãrţi.
Strategie de ţãran care mima naivitatea…






REMEMBER MARIN PREDA (3)
de Mircea Micu

La începuturile venirii mele la Mogoşoaia, tânăr fiind şi din dorinţa de-a epata, mărturiseam uneori, fără să mă întrebe nimeni, despre ce şi cât am lucrat. A trecut multă vreme, peste doi ani, şi într-o zi, pe la amiază, intrând în sala de mese, am repetat faptul că scrisesem noaptea, că lucrasem cu spor.
Preda a exclamat adresându-se unui interlocutor imaginar: «Auzi domnule, ce chestiune! El lucrează şi noi am venit aici să ardem gazul»… După care a slobozit acel inimitabil...
Scria noaptea, greu, chinuit, într-o poziţie ciudată, cu corpul paralel mesei, picior peste picior.
Această poziţie îi permitea, pobabil, să se aplece mult asupra hârtiei, s-o aibă aproape, sub ochii săi obosiţi urmărind literele mărunte, incredibil de mărunte ale scrisului său cursiv care umpleau ordonat pagina.
Camera numărul şase, cedată de Fănuş era mare, spaţioasă şi avea ferestrele deschise spre imensul parc cu arbori seculari.
Pe biroul simplu păstra fotografia tatălui, care-i semăna, avea aceeiaşi expresie de năuceală, de permanentă nedumerire.
Alături, un ceas din aur, cu capac, obiect frumos cu care se lăuda în clipele de euforie bahică şi un stilou cu peniţa din aur odihnindu-se într-o cutie albastră.
Ambele obiecte mi le-a arătat odată (nici azi nu-mi explic de ce), urmărindu-mi pe sub sprâncenele stufoase reacţia. Am scos o exclamaţie convenţională de admiraţie.
De fapt, pe mine nu mă impresionaseră obiectele şi nici nobila lor strălucire. Mă gândeam la cu totul altceva. Multă vreme am înclinat să cred că, de fapt, nici stiloul, nici ceasul nu-i foloseau, practic, în viaţa de zi cu zi.
Cu stiloul nu scria, motivând foarte serios că... «i se toceşte peniţa de aur»… Ceasul nu-l purta de frică să nu-i fie furat!
Scriitorul, rămas ţăran nealterat, cum ziceam, le achiziţionase de la anticariat şi se mândrea cu ele, ca o confirmare a prosperităţii dobândite prin scris.
Odată, am făcut o glumă după ce, împreună cu Dinescu, îi subtilizasem ceasul de aur din cameră, moncherul, fiind uşor ameţit. A doua zi l-am văzut coborând nervos şi năuc, evitând însă să ne întrebe ceva.
Încerca să-şi amintească ce se întâmplase. Noi aranjasem cu femeia de la bar să-i restituie ceasul şi să-i spună că l-a lăsat poetul Adi Cuşin, cel cu care fusesem în noaptea precedentă la el în cameră, cu şampania oferită de acesta de ziua lui.
Moncherul a luat bucuros ceasul şi, după un timp ne-a întrebat, pe ocolite, cum ajunsese el să dea ceasul acelui… «individ».
Noi am înflorit întâmplarea zicând că, de fapt Cuşin nu vroia să-l ia iar el, Preda, îl dăduse în cele din urmă cu… forţa.
Monşerul asculta şi nu-i venea să creadă şi repeta enervat «să nu-l mai prind pe aici niciodată pe… individ!





REMEMBER MARIN PREDA (4)
de Mircea Micu

Nu suporta câinii, îi ura instinctiv şi de câte ori ieşea la plimbare cu nelipsitul său baston, cioplit de un admirator, îi lovea fără milă, indiferent că erau de rasă sau maidanezi.
Doamnei Preda, în schimb, îi plăceau şi a încercat fără succes să păstreze unul mai multă vreme.
Un exemplar a fost “subtilizat” cu ajutorul unui cunoscut actor de comedie, pe care moncherul îl rugase să-l facă dispărut deoarece e... plin de purici!
Al doilea, mic, scâncea disperat de câte ori îl simţea în preajmă pe romancier.
Fiind uşor de ocrotit (doamna Preda îl ascundea, uneori, în sân) acesta a rezistat mai multă vreme. În cele din urmă a dispărut, zice-se, tot prin intervenţia actorului. De altfel, în cartea sa de interviuri cu Marin Preda, care ar trebui republicată, acesta povesteşte relaţia sa cu nevinovatele patrupede.
Uneori repeta o întâmplare din vremea când făcuse stagiul militar, undeva prin Moldova.
Tânăr fiind, sătul de viaţa cazonă, s-a hotărât să meargă împreună cu alţi recruţi... la femei.
S-au dus, undeva la marginea oraşului, într-o casă prăpădită şi “june” cam trecute. Au început să se târguiască cu privire la preţ care, evident, trebuia plătit înainte. Şi cum nu aveau bani, sau cel puţin moncherul n-avea, una din fete a sugerat să fie plătite în natură. Adică, sugera ea, să aducă nişte pături în schimbul clipelor amoroase.
Întrebat dacă au căzut la înţelegere şi dacă au dus păturile solicitate, prozatorul începea o adevărată tiradă… filosofică.
- Ei, aici e aici. Iată cum stă chestiunea şi pronunţa cuvântul cu o anumită gravitate. Chestiunea era că nu prea ştiam ce să fac. Am plecat la cazarmă am adus pătura dar dar când am ajuns în pragul casei eu nu am mai intrat.
- Cum aşa moncher, ne miram noi aşteptând replica.
- Iată cum stă chestiunea, sublinia el iar cuvântul. Nu puteam da pătura fiindcă era pe inventar. Era a statului şi semnasem pentru ea. Chestie de conştiinţă moncherilor!
După care dădea glas acelui râs inimitabil: he,he,he!
Îl plictiseau şedintele de orice fel. În special cele de breaslă la care aţipea sau, cel puţin se prefăcea ca aţipeşte sau, cu o dezinvoltură şi degajare care stupefia pe mulţi, căsca zgomotos ca un ţăran.
Zicea: ”moncher, ce tot vor ăştia de se adună şi vorbesc că o fi că o păţi’?
“De ce nu scriu ei moncher?”




REMEMBER MARIN PREDA (5)
de Mircea Micu

Se întâmpla sa nu vorbeasca zile întregi cu nimeni. Brusc, aproape de nerecunoscut, cu un aer absent, de somnambul, într-un halat de culoarea visinei putrede, cu un chip obosit, îmbatrânit (cineva remarcase odată “domnule, moncherul pare de o suta de ani”…).
In asemenea momente raspundea monosilabic la salut, uneori ne privea fara sa ne vada si toti inclinam si punem pe seama infatuarii sale aceasta atitudine. Un fel de absenta vecina cu levitaţia…
De fapt, nu trufiei sau ingâmfarii se datora aceasta absenţa. De fapt, el nu iesise încadin lumea sa… nocturna, era prizonierul altor oameni, al unor personaje numai de el vazute.
Dialoga înca cu ele, îl urmareau ca un cortegiu nevăzut.
Ce fel de om era Marin Preda? Era aparent rece, reţinut, coborât în sine, un singuratic (Marele singuratic!!!), si totuşi, foarte aproape de realitea imediată, extrem de practic şi de o sensibilitate abil mascata.
L-am surprins odata mângâindu-si mezinul, pe Niculaie, alintându-l cu o voce caldă, de nerecunocut, aproape feminina, mângâindu-l cu gesturi stângace şi rostind aproape şopotit: “Ce faci tu, mă băiatul tatii, mă…”.
Văzându-mă, şi-a reprimat brusc gesturile duioase şi a rostit ceva de circumstanţă, cu alta voce, cu tonul acela rece, căzând ca un brici peste duioşia clipei.
Acesta era Preda în clipele lui de intimitate, atunci când nu se simţea privit şi se manifesta firesc şi uman.
Ce fel de om era Marin Preda? Mulţi s-au prefăcut că-l iubesc, cei din generaţia lui (generaţia lui??) îl tratau de la egal la egal. Ii ziceau… Marinica, Jebeleanu de pilda, îl agasa cu acest apelativ, îl tachinau încercând sa-l scoata din muţenia cotidiană.
In asemenea momente, armura sa era e nepatruns. Conştient de cât valorează, de travaliul imens pe care îl depunea, el ştia bine câta energie consuma şi la masa de scris dar şi in lupta pentru supremaţia in literatură, in poziţia sociala. Mai ales ca el, o vreme, nici nu fusese membru de partid. Işi păstra, cum se spune, ”rangul”, îşi vindea scump pielea, şi era iubitor de bani.
De aceea, de câte ori i-am cerut colaborarea la Almanahul literar, publicaţie care aparea in peste o suta de mii de exemplare, dupa ce ma refuza invocând diferite pretexte, accepta si întreba cu un ton de gluma: “cât plăteşti moncher?”.
Avansam o cifra mai mult decât generoasa, cam de trei ori tariful normal. O accepta gânditor făcând rapid un calcul, comparaţii şi, de fiecare dată ma ruga sa-i dau o… chitanţa prin care sa-i garantez achitarea sumei.
Eu ma tineam de promisiune facând tot soiul de exchibiţii contabile. El nu mi-a restituit niciodată acele chitanţe…






REMEMBER MARIN PREDA (6)
de Mircea Micu

Intr-o noapte târziu l-am gasit stând posomorât pe terasă, înfundat in scaunul de nuiele, pe jumatate adormit.
M-a privit o vreme fara sa zică nimic, îi vedeam doar sticlele ochelarilor strălucind intens in lumina piezişă a lunii. Simţeam ca s-a întâmplat ceva, era în atitudinea lui o febrilitate ascunsă, o stare de emoţie şi jena pe care mi-o transmitea fara sa vrea.
M-am aşezat alaturi şi, după o vreme, l-am auzit vorbind înfundat, cu voce străină şi depărtată, nu voalată ci, mai degrabă, străină, impersonală.
- Moncher, Dos Passos, pot să mă culc în noaptea asta la dumneata?
Am rămas stupefiat, bănuiam că s-a întâmplat ceva. Nu ştiam ce anume dar banuiam..
Părea nespus de singur şi jenat de situaţie şi statea infundat in scaunul acela, pe terasa pustie.
I-am raspuns ca poate sa doarma la mine deoarece eu pot innopta in camera lui Fanus care e plecat.
- Multumesc, moncher, poate ca nu va fi cazul, dar multumesc .
- Gasiti cheia sub pres si in frigider o sticla cu vin.
Dimineata am gasit aşternutul nedesfacut si am aflat de la paznici ca: ”Domnul Preda s-a plimbat toata noaptea. S-a plimbat si a fumat tigara de la tigara”.
La un an dupa dispariţia lui, un functionar de la Mogoşoaia mi-a relatat urmatoarele. Atunci când a cazat (ce termen!) pe cineva în camera lui Marin Preda, cineva care dorea neapărat să doarmă acolo, pe la ora 3 din noapte (ora aproximativa a mortii prozatorului) s-a trezit brusc cu o stare de inexplicabila nelinişte. In camera mirosea patrunzător a tămâie…
A deschis geamurile şi, în cele din urmă, şi uşa ca sa… facă curent, dar zadarnic.
Mirosul acela exalta discret dar cu impetuozitate de NU SE STIE UNDE…
Mirosul acela a dispărut abia când s-au ivit zorile.
Stranie relatare…
S-ar fi cuvenit, oare, ca Marin Preda sa aibe o camera a lui, memoriala la Mogosoaia, fosta Casa de Creatie (de fapt, cladirea pentru angajaţii printesei Bibescu) pe care actorul-ministru şi ţaranist (!) a transformat-o în… hotel?





REMEMBER MARIN PREDA (7)
de Mircea Micu

Era intr-o seara de iarna la Mogosoaia, ninsese proaspat, un aer de colinde si zurgălăi de sanii pierdute în imensitatea câmpiei se insinua afara.
Se auzeau fosnind arborii seculari de sub geamuri. Era în decembrie aproape de sarbatorile Craciunului si in jur era o atmosfera de basm.
Adusesem din sat o damigeana de Capsunica, vin parfumat, îndragit de Fanus si dispretuit de Mazilu, care nu consuma decât Cabernet la trei sferturi, din sticla aflată mereu pe masa. Mazilu avea tabietuile sale si era capabil sa se învârta in jurul mesei ore in sir, cu o mâna in sold, fumând patimas si gândind, probabil, la viitoarele sale subiecte.
In sera aceea, Preda se asezase lângs masa dramaturgului pe care il provoca uneori la discutii având ca subiect... taranii.
Comandase cina si ii fusese adusa o mamaliga aburinda, asezata in combinatie cu straturi de brânza iar deasupra sclipea ochiul de rubin al unui galbenus de ou.
A mâncat indelung, mirosind aburul mamaligii cu voluptate, ca un taran,
si a inconjurat discul auriu, atacându-l cu furculita, imputinându-l, luând din toate partile cu atentie, ca si cum ar fi vrut sa nu se termine niciodata.
Inainta spre galbenusul ademenitor care ramasese stingher, plutind pe un soclu tremurator de mamaliga.
Dupa ce l-a degustat cu aceeasi voluptate, s-a sters cu un servetel, a privit in jur luând act, parca pentru prima oara, de prezenta noastra si a exclamat cu sinceritate deplina si extaz nedisimulat:
- “Ce bine traim, moncherilor!”
De atunci, când comandam aceasta… delicatesa, ceream pur si simplu “vreau o porţie de «cebinetraim»”…





REMEMBER MARIN PREDA (8)
de Mircea Micu


In noaptea savârsirii sale, la Arad fiind cu Gheorghe Tomozei si Nicolae Oancea, l-am de evocat pâns târziu, fara un motiv anume, povestind intâmplari despre el care pendulau intre legende si adevsr.
Apoi l-am visat imbracat soldat, echipat de razboi, cu pusca si ranita in spate, pedalând pe o bicicleta ciudata, prin mijlocul orasului.
Lumea se oprise pe trotuare, recunoscându-l si eu l-am fost strigat “moncher”, “moncher”, de câteva ori, vrând ss-l avertizez fie despre ridicolul situatiei, fie despre faptul ca se apropia de un zid rasarit brusc in fata sa, pe care mi-am dat seama ca nu-l poate evita fiindca avea ghidonul bicicleteti… fix!
N-am povestit multa vreme nimanui acest vis ciudat si nu-i accord nici o semnificatie premonitorie sau mistica. A fost pur si simplu un vis provocat, probabil, de discutiile de dinaintea somnului.
Am pornit dimineata spre Bucuresti, am ajuns nopatea târziu, de fapt dimineata pe la 3 şi dupa câteva ore de somn, sa fi fost pe la prânz, sotia mea a deschis usa si mi-a spus abrupt “a murit Marin Preda”.
N-am inteles pe loc ce zice, ca si cum ar fi vorbit intr-o limba straina si dupa ce mi-am revenit din uimire am plecat spre Mogosoaia sa aflu amanunte.






REMEMBER MARIN PREDA (9)
de Mircea Micu

L-am intâlnit imediat dupa ce a aparut “Cel mai iubit dintre pamânteni”. Nu-l vazusem o vreme, se racisera relatiile in urma faptului ca se certase cu Fanus.
Eram la Intercontinental impreuna cu Mihail Cârciog, pe vremea aceea cel care facea machetele Almanahului literar. A acceptat greu dialogul cu mine dar, dupa câteva pahare de coniac fin, Martel dupa câte imi amintesc, a raspuns invitatiei noastre la cină.
Am servit numai… bunatati, Preda era un fin cunoscator de mâncaruri si dupa ce l-am asigurat ca-l vom duce cu masina pâna la Mogosoaia (eu ma mutasem dupa cutremur de acolo) am comandat trei sticle de Cabernet de Sâmburesti si am plecat spre Casa de creatie.
Preda era bine dispus, traia din plin triumful ultimului roman si, odata ajunsi, ne-am asezat la masa unde statusem de atâtea ori odinioara.
In noaptea aceea moncherul a fost extrem de volubil si de… duios, as zice, dupa multi ani de raceala si indiferenta.
Era o noapte de iarna frumoasa si eu aveam o caciula de iepure, flocoasa si cu doua urechi uriase care fluturau pâna sub barbie.
Preda era preocupat de caciula si din doua in doua minute mi-o lua de pe crestet si-o trântea de podea insotind gestul de binecunoscutul: he,he, he, râsul lui caracteristic.
Gestul era insotit de o un “Ma, Passos ma! Ma, Passos, ma!”: a repetat obsesiv cu o nota de duiosie.
La un moment dat, socat si iritat de gesturile stereotipe repetate cu ostentatie, am zis cu voce hotarâta: “Gata moncher! Gata cu gluma asta!”
A incetat brusc, m-a privit posomorât prin sticla ochelarilor cu multe dioptrii si fara un cuvânt s-a ridicat si a plecat in camera.
Dupa aproximtiv o luna l-am intâlnit la Casa scriitorilor si l-am intrebat, cordial, ce face. M-a privit nepasator si mi-a dat un raspuns stupefiant:
- Ce te intereseaza pe dumneasta ce fac? Si asta cu o inexplicabila iritare. Era in una din starile acelea… ciudate, care aveau darul sa stupefieze si sa nedumereasca…






REMEMBER MARIN PREDA (10)
de Mircea Micu

Ce fel de om era Marin Preda? Iata o întrebare pe care şi-au pus-o mulţi, şi în special “intimii” lui, dar nu intimi, e un cuvânt total nepotrivit, mai degraba cei care se credeau… intimi.
Am stat zece ani în preajma lui, aproape zi de zi, nu ştiu daca ţinea la mine sau daca îi eram indiferent, nu ştiu daca ma citise sau nu (mai mult ca sigur ca ma “parcursese” în calitate de director de editora). L-am auzit confesîndu-se cu prudenţa lui ţaraneasca, l-am vazut savurând momentele sale de triumf literar, l-am vazut înconjurat de admiratori sinceri sau interesaţi, l-am vazut singur, gânditor, cu acea expresie de “nauceala” pe chip.
L-am vazut mâncând, înotînd în lacul pe vremea aceea limpede, traversând situaţii pe care nu le voi destainui vreodata. L-am vazut marcat de duioşii rapid reprimate, dar niciodata nu l-am putut descifra pe deplin.
Avea ceva enigmatic, un anume mister blocat cu lacăte greu de deschis, afişa un citadinism uneori forţat, dar ramasese, în sinea sa, un ţaran autentic. Mereu în gardă, mereu suspicios.
Îi placea sa manânce singur la Capşa, cu un ritual copiat parca dupa gesturile unor boieri scapataţi, grav şi mestecând îndelung, alegând felurile de mâncare cu pricepere.
Avea gusturi fine, călătorise mult şi simţul sau de prozator pastrase, sau mai bine zis selectase, cu rafinament, specialitaţile culinare.
Sa ne amintim doar de felul în care a descris acel moment dintr-o vizită în Vietnam, în care i s-a servit, fară să fie avertizat, creier de maimuţa vie!
Dar, în esenţa, ramasese acelaşi ţaran nealterat, cum ziceam, şi îmi amintesc cu ce efuziune şi sinceritate lăuda vinul ţăranesc obişnuit, despre care zicea, mai ales atunci cînd era oferit pe gratis, ca… nu are egal!




REMEMBER MARIN PREDA (11)
de Mircea Micu

La o saptamâna dupa moartea lui Marin Preda, iritat de nenumaratele zvonuri legate de
moartea sa care parea... suspecta m-am întors la Mogosoaia, dupa ce lipsisem multa vreme, spre a intelege ce s-a intâmplat, de fapt, în noaptea aceea fatala.
Am discutat cu mai multi angajati, incepând cu paznicul care fusese de serviciu, un oarecare Dorobantu, taran de prin preajma Bucurestilor, care declarase, cândva, ca facuse armata la… Garda Regala.
Am vorbit, de asemenea, cu doamna Dinca Vica – ospatar, care statea la doi pasi de curtea Castelului si era deosebit de respectuoasa si atasată de scriitori.
Aceasta era de serviciu si ea in acea seara si îi dusese în camera lui Marin Preda, dupa propria dorinta, o omleta.
Scriitorul venise la Mogosoaia cu un taxi, seara, pe la vreo zece si jumatate, adus din oraş de la sediul editurii Cartea româneasca aflată pe strada Nuferilor.
Soferul coborâse din masina in curtea Casei de creaţie destul de iritat ca asa numitul sau client refuza sa coboare din masina si, mai ales, sa achite costul cursei.
Numitul Dorobantu a intrat în sala de restaurant unde, un grup de scriitori, sarbatorea ziua sotiei criticului literar Lucian Raicu.
De notat ca, la acea festivitate, urma sa fie invitat de onoare chiar Marin Preda. La masa, se aflau, printre altii, doi scriitori mai cunoscuti, poetul Virgil Mazilescu si prozatorul Gheorghe Buzoianu, ambii trecuti in lumea umbrelor.
Cei doi, insotiti de Dorobantu, au mers la masina, au achitat costul cursei, ceva in jur de 80 de lei(vechi) si l-au ajutat pe Marin Preda, aflat în avansata stare de ebrietate, sa urce în camera sa de la etajul intâi.
A urcat si Dinca Vica, ospatarita careia moncherul i-ar fi cerut o omleta. O parte din acea omleta a fost gasita in camera, dimineata, la descinderea procuraturii.
Jos se aflase de sosirea lui Marin Preda si participantii nu se asteptau, având în vedere stare în care sosise, sa coboare in salon.
Totusi, pe la ora 1 si jumatate - doua, dupa relatarile martorilor date procurorului anchetator, Marin Preda a coborât imbracat în pijama si având deasupra un asa numit “balon” usor.
S-a asezat in capul mesei, acolo unde, de altfel i se pastrase locul si a cerut o... vodca ruseasca.
Invitatii bausera tot, astfel ca o doamna, un fel de artist plastic cu nume rusesc, a urcat în camera si a adus un “rest” de vodca, dar… româneasca.
Martorii relateaza ca moncherul a dat peste cap paharul, sorbind bautura dintr-o inghiţitura, dupa care, la scurta vreme, i s-a facut rau.
Doi dintre meseni, poetul Mazilescu si prozatorul Buzoianu, dupa propriile declaratii l-au urcat în camera si la cererea destul de autoritara a moncherului au parasit camera.





REMEMBER MARIN PREDA (12)
de Mircea Micu

In acea noapte fatala de mai Marin Preda venise de la sediul editurii "Cartea româneasca" unde, in cursul dupa-amiezii, singur sau cu sporadicii vizitatori, consumase o sticla de whisky. Se pare ca aceasta exagerata libatie se datora faptului ca in cursul diminetii, dupa relatarile unora, moncherul avusese o infatisare la tribunal si izbutise sa amâne procesul de divort.
In dupa-amiaza acelei zile fusese vizitat la editura de dramaturgul Radu F. Alexandru si de Mircea Dinescu. Vizita primului este sigura, cu Mircea Dinescu ar fi servit prânzul la Capsa. Informatie pe care nu am verificat-o.
Cel putin doi functionari care lucrau la Fondul literar, casierul Batrâneanu si contabilul-sef Butau au marturisit ca la ora sapte seara, ora la care au plecat ei spre casa, scriitorul era la editura si parea destul de… vesel.
In jurul orei 22, femeia de serviciu cheama un taxi care-l transporta spre Mogosoaia. In timpul cursei moncherul aprinde o tigara pe care, adormind, o scapa pe jos. Admonestat de sofer ca “da foc masinii” a ripostat injurându-l de mama.
Soferul nu stia exact pe cine duce decât in momentul in care, ajuns la Mogosoaia, exasperat de faptul ca nu intelegea unde trebuie sa-l duca pe nabadaiosul client, a oprit in fata postului de politie si a cerut explicatii despre identitaea celui din dreapta.
I s-a spus ca duce un mare scriitor, pe Marin Preda care era cazat (ce termen!) la Palatul Mogosoaia.
Restul il stiti din relatarea anterioara. Interesant este faptul ca Marin Preda n-a indicat de la inceput, ajunsi la Mogosoaia, adresa Palatului, astfel ca taximetristul a trebuit sa apeleze la autoritati.
Din relatarile paznicului Dorobantu, odata dus in camera, sprijinit de cei doi scriitori, prozatorul isi revine si cere autoritar sa fie lasat singur, refuzând orice ajutor.
In schimb, cere sa i se aduca ceva de mâncare.





REMEMBER MARIN PREDA (13)
de Mircea Micu

Dupa episodul vodcii consumate noaptea, târziu, când coborâse, totusi, in sala unde se gaseau cei care sarbatoreau ziua unei scriitoare si dupa ce fusese urcat in camera de catre aceiasi scriitori care-l insotisera si la venire, Marin Preda a ramas singur.
A izbutit sa se dezbrace si sa se intinda pe pat, in pozitie inversa, adica cu capul la picioare. In cursul noptii, dupa ora 2 si jumatate s-a intâmplat acel accident care a dus la decesul instantaneu.
Se pare ca i se facuse rau in timpul somnului si incercând sa vomite, resturile de mâncare i s-au oprit in bronhii, producând un fel de asfixie mecanica.
Dimineata, pe la orele 10, doctorul Dan Claudiu Tanasescu, redactorul sef al editurii, Cornel Popescu si prozatorul Petre Anghel au batut la usa camerei cu nr. 6. Venisera, conform intelegerii, sa-l ia pe Marin Preda si sa-l insoteasca la o intâlnire cu cititorii prin zona Moldovei.
Au batut la usa insistent si in cele din urma au intrat, mirati ca nu era incuiata camera, ca de obicei.
Doctorul Tanasescu avea sa-l vada primul pe prozator, intins pe pat, fara suflare, si incercarile lui instinctive de reanimare s-au dovedit inutile.
Era imbracat in pijama, ochelarii cazuti pe podea si avea o mica vânataie la tâmpla stânga provocata, probabil, in timp ce incercase sa se dezbrace inainte de culcare.
Medicul legist a constatat ca acea vânataie nu avea legatura cu decesul. Cantitatea de alcool ingurgitat in cursul dupa-amiezii, plus medicamentele pe care obisnuia sa le ia ii slabisera reflexele.
Starea de voma si imposibilitatea de-a elimina resturile alimentare au provocat blocare cailor respiratorii.
Asa reiese din certificatul medico-legal eliberat si orice speculatie legata de “misterul” mortii… suspecte, trebuie eliminata...