Cand ma gandesc
cum o sa plangeti
la moartea mea
m-apuca groaza.
Astfel aman mereu aceasta
sfanta mila.
Sunt rasul care sta deasupra
cu ghearele ascunse-n catifea.
vineri, 13 august 2010
vineri, 12 februarie 2010
BUCURESTI,MON AMOUR
„Oraş al Prăbuşirilor” denumit de Octav Dessila, „al bucuriei” după strălucitul cărturar Kogălniceanu, „al năpraznicelor vremi” după Ionescu Gion, „micul Paris” după exclamaţia unui înamorat rămas necunoscut, „al frumoşilor nebuni” după Fănuş Neagu, oraşul acesta, râvnit de mine în anii când eram mai tânar şi la trup curat, mă fascinează încă.Întemeiat (cică) de un cioban cu duhul chivernisirii, după unii, de Mircea cel Bătrân după alţii, pomenit în hrisoave de „mondialul” Vlad Ţepeş (a se citi „Dracula”), ridicat în mijlocul Câmpiei Române, pitoresc si de neînvins de vremi, Bucureşti vine din uitarea vremii de demult şi se duce fără oprelişte spre o incertă viitorime.Zguduit de năpraznice răzvrătiri de pământ, încercat de incendii devastatoare, înecat uneori de ploi torenţiale, sluţit de oameni lacomi şi nesimţitori la urâţenie, îşi păstrează încă, precum o vestită celebritate a unui timp pierdut, invicibila-i frumuseţe cu mereu constantă cochetărie.Bucureştii trebuie savuraţi în zori, când luna se răsfaţă încă sub roua nopţii şi teii exaltă miros inegalabil şi îmbietor la somn.Din fostele grădini de odinioară, Stavri, Scufa, Şapte nuci, Livedea cu duzi, Icoana, Ioanid, stafiile arborilor ghilotinaţi fără milă îşi răsucesc rădăcinile încercând noi vlăstare.În cartiere cu iz de mahala romantică mai există încă alcătuiri şi siluete arhitectonice care anulează, prin rafinamentul liniilor, hidoasele cazemate de beton sau bulibăşeala snoabă şi fără sens a mult lăudatelor cartiere în care îşi închipuie că există snobi, şmecheri şi analfabeţi la modă.Mă pierd uneori, în zori oxidaţi de poluare, în acele secrete zone în care talentul şi delicateţea arhitecţilor români au imaginat arcade suple, feronerii încolăcite de fragedă glicină şi în zidurile cărora se aud, dacă ai urechea nepângărită de manele, vechi melodii de dragoste şi moarte. Sunt 550 de ani de când Bucureştii se încăpăţânează să reziste, sfidând ani, lăcomii, cataclisme, neodihnită prostie umană, tânăr încă, mereu renăscut dintr-o cenuşă de frumuseţi care au fost şi vor rămâne încă, spre uimirea celor care azi îl traversează grăbiţi şi insensibili.Să-l îmbrăţişăm o clipă cu privirea şi să-l ocrotim prin vremi devastatoare.
„Oraş al Prăbuşirilor” denumit de Octav Dessila, „al bucuriei” după strălucitul cărturar Kogălniceanu, „al năpraznicelor vremi” după Ionescu Gion, „micul Paris” după exclamaţia unui înamorat rămas necunoscut, „al frumoşilor nebuni” după Fănuş Neagu, oraşul acesta, râvnit de mine în anii când eram mai tânar şi la trup curat, mă fascinează încă.Întemeiat (cică) de un cioban cu duhul chivernisirii, după unii, de Mircea cel Bătrân după alţii, pomenit în hrisoave de „mondialul” Vlad Ţepeş (a se citi „Dracula”), ridicat în mijlocul Câmpiei Române, pitoresc si de neînvins de vremi, Bucureşti vine din uitarea vremii de demult şi se duce fără oprelişte spre o incertă viitorime.Zguduit de năpraznice răzvrătiri de pământ, încercat de incendii devastatoare, înecat uneori de ploi torenţiale, sluţit de oameni lacomi şi nesimţitori la urâţenie, îşi păstrează încă, precum o vestită celebritate a unui timp pierdut, invicibila-i frumuseţe cu mereu constantă cochetărie.Bucureştii trebuie savuraţi în zori, când luna se răsfaţă încă sub roua nopţii şi teii exaltă miros inegalabil şi îmbietor la somn.Din fostele grădini de odinioară, Stavri, Scufa, Şapte nuci, Livedea cu duzi, Icoana, Ioanid, stafiile arborilor ghilotinaţi fără milă îşi răsucesc rădăcinile încercând noi vlăstare.În cartiere cu iz de mahala romantică mai există încă alcătuiri şi siluete arhitectonice care anulează, prin rafinamentul liniilor, hidoasele cazemate de beton sau bulibăşeala snoabă şi fără sens a mult lăudatelor cartiere în care îşi închipuie că există snobi, şmecheri şi analfabeţi la modă.Mă pierd uneori, în zori oxidaţi de poluare, în acele secrete zone în care talentul şi delicateţea arhitecţilor români au imaginat arcade suple, feronerii încolăcite de fragedă glicină şi în zidurile cărora se aud, dacă ai urechea nepângărită de manele, vechi melodii de dragoste şi moarte. Sunt 550 de ani de când Bucureştii se încăpăţânează să reziste, sfidând ani, lăcomii, cataclisme, neodihnită prostie umană, tânăr încă, mereu renăscut dintr-o cenuşă de frumuseţi care au fost şi vor rămâne încă, spre uimirea celor care azi îl traversează grăbiţi şi insensibili.Să-l îmbrăţişăm o clipă cu privirea şi să-l ocrotim prin vremi devastatoare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)