Portret Mircea Micu

Mircea Micu cumulard de cărţi, de prieteni şi de ani
- fără a-i mai socoti şi pe duşmani !

Am din pornire o simpatie aparte, un fel de bonus al meu, pentru orice ardelean. Şi pentru orice basarabean. În principiu, desigur! Până la proba contrarie. Dar asta nu s-a produs încă vreodată, aşa că nu am regretat niciodată dacă am apucat să ofer din mult-puţinul meu celor două soiuri de români, la care i-aş adăuga pe toţi românii de dincolo de fruntarii, din câteşi patru zările, oriunde ar fi ei... În cazul lui Mircea Micu simpatia aceasta a crescut când am aflat că de la mamă are o mulţime de neamuri printre românii din Gyula...
Cu nu mai ştiu ce ocazie, când şi unde?, am descoperit că este chiar dependent mai departe de icoana mamei sale, reper sufletesc de care nu se mai poate vreodată despărţi, ceea ce este un semn că bărbatul din faţa mea este tare voinic la suflet, fecior în perpetuitate, incapabil să ia viaţa şi lumea în piept de unul singur, singur cuc, fără să ducă cu sine neamul, umbrele celor ce nu mai sunt, dar unde sunt?, a căror privire pare că i-a fost încredinţată, nu atât ca semn, cât ca povară dulce a îndatoririi, spre a se mai desfăta şi cu ochii lor de minunata lume în care a avut norocul să se nască. L-am simţit, ca şi pe Ghiţă Pituţ şi Ioan Alexandru, că a descălecat la Bucureşti cu o misie bine precizată, chiar dacă numai de dansul ştiută şi asumată în deplina libertate pe care ţi-o dă sentimentul menirii, prozaic spus, al responsabilităţii. De aici o anumită gravitate la care revine după ce, cu mare plăcere potrivindu-se unor convivi dâmboviţeni, mai lasă să-i scape caii... Caii! Iarăşi un motiv să-l preţuiesc pe Mircea Micu. ...Ca să nu spun vorbe mai mari!
Ani buni, anii juneţii noastre, sa fost să ne fi intersectat de la semi-distanţă. Atâta cât să pricepem fiecare despre ce este vorba cu celălalt. Eu, mai june şi mai secundar, după învăţătura de acasă: dai primul bună ziua, dar nu întrebi tot tu „ce mai faci?”, ci numai celălalt, dacă te bagă în seamă şi te va întreba de vorbă... Între timp între noi s-a adunat noianul de prieteni comuni, ca nişte cărţi preferate, despre care, de la un moment dat, moment post-decembrist, am avut tot mai des ocazia să vorbim, cu aceleaşi dulci pe buze cuvinte ale aducerii aminte de hatarul ce ţi l-a făcut viaţa dându-ţi să petreci ore lungi împreună cu Pucă sau Ahoe, cu Ţuţea sau Pituţ, cu Vieru sau cu Ioan Alexandru, cu Nichita sau cu Velea, ca să-i pomenesc numai pe câţiva dintre cei care azi nu mai sunt, dar care, când au fost să fie au fost spre bucuria fiecăruia dintre noi. Printre ei şi subsemnatul şi, mai ales, cel azi sărbătoritul, un prieten nedezminţit al prietenilor săi, pentru prietenie făcând un soi de patimă, de pasiune, de dependenţă senină şi uşor amuzată, cu încântare, de spectacolul frumuseţii omului om!
E lucru bine stabilit şi acceptat de toată lumea, lumea politică mai ales: politica nu are nimic a face cu morala ori cu moralitatea... Contează rezultatul, ajungi sau nu la putere, la guvernare sau măcar în parlament... Mai cu ani mulţi în urmă, prea fraged fiind, nu am vrut nicicum să accept că lucrurile ar sta tot aşa şi în literatură, în artă, în, Doamne fereşte!, poezie... Aşa cum mulţi zic şi acceptă că ar sta lucrurile. Cum vine aia, să fii lichea ca om, dar foc de talentat ca poet?! Aşa ceva – vorba ardeleanului, nu poa’ să existe!
Continui şi azi să fiu la fel de fraier ca la începuturi şi să mă îndoiesc din principiu că lichelele pot fi buni la ceva atât de gingaş ca literatura. Aia autentică! Autentica!... Drept care până acum pot zice că nu am dat încă de puşlamaua literară care să infirme incompatibilitatea în care cred dintotdeauna. Căci nu m-am lăsat păcălit de tehnica bine pusă la punct a mimării, a fandosirii... Pute de la o poştă! Drept e că şi sinceritatea şi autenticitatea, numai ele, nu sunt suficiente, dar sunt imposibil de înlocuit sau de dat la o parte.
O operă întreagă a adunat gospodăreşte Mircea Micu. Nu s-a sfiit să arate de unde a învăţat meserie, ştiind bine că nu s-a limitat la atât. Tot ce a adăugat – nu puţin, îi vine de la bunul Dumnezeu, adică de la ce i-a fost menit lui Micea Micu să aducă pe lume cu glas propriu şi inconfundabil. Nu numai literatură (şi un pic de poezie), ci şi un stil de viaţă, de comportament civic, colegial, mai important poate decât toate filele scrise ori tipărite. Mă duc pe Internet, adică „navighez” puţin – nărav tipic constănţean, şi scot lista întreagă de cărţi si alte alea – piese, scenarii etc. Iată-le, câteva: xcxcxcxcxcxcxcxcxcxcxcxcxcxaxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
...Mult mai multe decât mă aşteptam şi decât le ştiam eu că sunt. Cărţi multe, care, dacă or fi toate la fel de bune ca ăle pe care le-am citit şi eu, domnule Micu, sunteţi mare! Mare „di tăt”! ...Doamne, ajută!
Ion Coja