ION COJA-PREDICA DE LA PATRU VODA

Predica de la Pătru Vodă
Cuvant lămuritor


Domnule profesor ION COJA, s-a întâmplat un lucru extraordinar în ziua de 15 august, la Mânăstirea Pătru Vodă: în faţa a sute de credincioşi, predica despre Maica Domnului aţi ţinut-o dumneavoastră, un laic, un mirean. Povestiţi-ne, vă rog, ce este de povestit.

Vă povestesc cu mare plăcere. Vineri, 14 august, am ajuns spre seară la Pătru Vodă, ca pelerin. Aveam promisiunea unei întâlniri cu părintele stareţ, cerusem favoarea unei discuţii amănunţite şi o aşteptam pentru a mă lămuri într-o chestiune deosebit de importantă pentru mine, dar şi pentru alţii. Spre seară călugării, mai exact fraţii monahi Ieremia şi Teodot, m-au poftit la slujba de prohodire a Maicii Domnului. Eram rupt de oboseală, dar am mers, în strană alături de monahi. M-am văzut cu părintele stareţ preţ de o clipă numai, cât am sărutat Crucea din mâna sa. La sfârşitul slujbei, un călugăr a venit la mine şi mi-a transmis din partea Părintelui Justin că eu voi ţine predica de a doua zi!... Nu mi-a venit să cred, abia când am înţeles că nu este o confuzie am întrebat: „Despre ce să vorbesc?” Mi s-a răspuns: „Ce vreţi dumneavoastră să spuneţi despre Maica Domnului!”

De când vă cunoaşteţi cu părintele Justin Pârvu?

Eu îl ştiu de mulţi ani, din citite şi auzite, dar am stat de vorbă o singură dată în urmă cu trei luni, vreo zece minute, nu mai mult, când i-am cerut binecuvîntarea pentru candidatura mea la preşidenţia României. Nu vreau să spun vorbe mari, dar gestul părintelui a fost pentru mine gest împărătesc, ca împăraţii din basme a procedat, punându-mă la încercare, să vadă dacă sunt vrednic să cer mâna domniţei!

Despre ce domniţă este vorba?

Eh, vorbeam metaforic, în parabole! Cert este că s-a mirat şi părintele Teofil Bradea, care m-a însoţit la Pătru Vodă: aşa ceva nu mai văzuse nici sfinţia sa. Tot părintele Bradea mi-a explicat că totuşi este canonic corect ce se întâmplă: eu am primit astfel un soi de delegare de funcţie, am fost înălţat Hipodiacon, singurul grad bisericesc accesibil unui laic, ceea ce presupune că pot să predic, dar, ca o onoare şi obligaţie, numai în veştminte preoţeşti. Le-am îmbrăcat cu mare emoţie şi sper că nu le-am făcut de ruşine.

Cum au primit predica credincioşii adunaţi la mânăstire?

Nu ştiu, la predica ortodoxă nu se aplaudă. Trag nădejde că din ce mi-au spus după slujbă unii şi alţii, necunoscuţi, am dreptul să consider că am trecut încercarea la care m-a supus părintele stareţ Justin Pârvu.

Înţeleg că intenţionaţi să publicaţi predica.

E promisiunea pe care le-am făcut-o câtorva credincioşi care regretau că nu au putut să înregistreze predica. Las deoparte modestia, ar fi falsă în situaţia de faţă. Acolo, la Pătru Vodă, am trăit un moment de graţie, iar ce am vorbit a fost şi din această stare, prin care un om normal, ca mine, nu trece vreodată. Mulţumesc Maicii Domnului şi părintelui stareţ pentru clipele trăite deunăzi. Nu am fost emoţionat decât la început, la miez de noapte, când am primit însărcinarea. După aceea, după ce m-am decis asupra subiectului, am dormit liniştit, un somn de pomină, şi mi s-a umplut inima de o linişte şi o mulţumire din care mai gust şi azi. Şi, probabil, toată viaţa mea!



Predica de la Pătru Vodă
România, grădina Maicii Domnului
Prea cuvioase părinte stareţ,
Cuvioşi părinţi,
Iubiţi credincioşi,
Am venit de departe la acest praznic al Adormirii Maicii Domnului cu bucuria în suflet că voi asista la sfînta liturghie de la Mânăstirea Pătru Vodă încununată cu predica, atât de aşteptată şi de dorită de dumneavoastră toţi, a părintelui stareţ Justin. Iată însă că Sfinţia Sa a găsit de cuviinţă să pună pe umerii mei nevrednici sarcina de a vă vorbi eu despre frumuseţea şi însemnătatea marii sărbători care ne-a adunat pe toţi aici, în acest sfînt lăcaş de traire şi simţire românească, ortodoxă. Pentru mine, această postură cu totul neaşteptată este momentul cel mai înălţător, mai presus de orice închipuire a mea, cu care bunul Dumnezeu mă răsplăteşte mult peste ceea ce aş fi putut gândi că mi se cuvine. Trag nădejde să nu dezamăgesc pe nimeni cu cele ce are a vă spune despre Maica Domnului nu un teolog, ci un profesor de limba română...
Multe se mai pot spune despre Sfânta Fecioară Maria, despre rolul şi însemnătatea Maicii Domnului pentru edificarea noastră sufletească, a tuturor creştinilor. Eu am să mă opresc asupra unui subiect oarecum bine cunoscut dumneavoastră, dar asupra căruia, ca şi mine, nu v-aţi oprit niciodată să insistaţi şi să-l analizaţi sub toate aspectele sale. O vom face acum, împreună, întrebându-mă ce poate să însemne vestita proorocire potrivit căreia România va deveni cândva „grădina Maicii Domnului”. La această proorocire făcea trimitere Papa Ioan Paul al II-lea atunci când, coborînd din avion la Bucureşti, s-a aplecat şi a sărutat pământul românesc, explicând că pe acest pământ ştie Sanctitatea Sa că se va ridica „grădina lui Dumnezeu”. Această proorocire a fost făcută cu mulţi ani în urmă de un mistic indian. Avem toate motivele să ne aplecăm asupra ei şi să o cercetăm cu toată seriozitatea.
Procedând metodic, va fi să ne punem câteva întrebări şi să căutăm cu bună credinţă răspunsul cel mai potrivit, mai adecvat. Prima întrebare care se naşte în mintea noastră este următoarea: Ce motive avea Maica Domnului să ne aleagă pe noi, românii, pentru această onoare? Ce anume o putea face pe Sfînta Fecioară să ne răsplătească cu atâta generozitate? Merităm noi, românii, atâta graţie divină? Care sunt faptele părinţilor şi strămoşilor noştri pentru care Maica Domnului ne hărăzeşte un destin aparte? Atât de deosebit?
....Vă împărtăşesc din capul locului părerea, convingerea mea, ca bun cunoscător al istoriei Neamului Românesc, că nu sunt puţine faptele românilor care cu siguranţă au plăcut mult dinaintea Maicii Domnului. Voi enumera numai câteva, cu precizarea, iubiţi credincioşi, că acestea sunt fapte pentru care fiecare dintre noi trebuie să se simtă mândru şi fericit că este român, şi să mulţumească lui Dumnezeu că s-a născut român, pe aceste meleaguri binecuvîntate. Fac această precizare deoarece azi, noi, românii, prea suntem din toate părţile atacaţi, agresaţi în demnitatea noastră de români, asaltaţi de neprieteni preocupaţi a slăbi şi distruge temeiurile încrederii noastre în viitorul românesc, doar-doar ne vom lepăda de românismul nostru, funciar şi fără de leac! Vă va fi mai uşor să rezistaţi acestor presiuni perfide şi veţi avea ce să le răspundeţi obraznicilor, ştiind cele ce urmează:

Aşadar, voi încerca să fac un scurt inventar, un pomelnic al câtorva dintre faptele şi împrejurările prin care noi, românii, ne-am singularizat în istorie, deosebindu-ne de alte neamuri prin gesturi care vor fi atras asupra noastră atenţia şi milostivenia Fecioarei Maria.
Încep cu Sfîntul Andrei, pentru care, dintre apostoli, e de crezut că Maica Domnului a avut un plus de iubire şi preţuire, doar a fost primul dintre oameni care a recunoscut în Iisus esenţa divină a făpturii şi a făptuirii Sale. Iar în faptul că apostolului Andrei i-a revenit misiunea de a duce cuvîntului Domnului în ţinuturile dunărene am putea vedea un semn, căci cuvîntul său a rodit şi a dat naştere unuia dintre puţinele popoare creştinate încă din acele timpuri apostolice. Nu avem nici un document scris despre cum a fost primit Apostolul Andrei de strămoşii noştri daco-geţi, dar avem documentul lingvistic, mărturia limbii române, care a păstrat amintirea sfîntului apostol prin denumirea Indrea sau Ândrea, dată în popor lunii decembrie, luna în care este prăznuită naşterea Mântuitorului, adică Începutul! Avem dreptul să deducem din acest cuvînt, Ândrea, veritabilă nestemată a limbii române, că strămoşii noştri l-au iubit şi cinstit pe Apostolul Andreas aşa cum se cuvenea. Suntem singurul popor creştin care păstrăm amintirea creştinării noastre prin tradiţia vie a graiuluii străbun, tradiţie de două ori milenară! Mai veche decât amintirea lui bădiţa Troian, a împăratului Traian întemeietor de Ţară, este amintirea sfîntului Ândrea, întemeietor de viaţă sufletească nouă! Amintire păstrată nu prin texte scrise, aflate în biblioteci sau sipete, ci prin cuvîntul viu şi roditor în sufletul fiecărui purtător al graiului românesc.
Un alt moment de istorie românească pe care Maica Domnului negreşit îl cunoaşte este martiriul Brâncovenilor. Este mare păcat că acest episod glorios din istoria românilor şi a creştinătăţii nu este nici pe departe atât de binecunoscut cum ar merita să fie în toate zările lumii!
Mai întâi v-aş invita să încercaţi a vă imagina ce a fost în mintea sultanului care l-a pus pe Vodă Constantin Brâncoveanu să aleagă între credinţa sa în Iisus şi viaţa sa şi a celor cinci feciori ai săi. Acel nevolnic de sultan atotputernic era ferm convins că Brâncoveanu va ceda, că voievodul român se va lepăda de credinţa străbună şi va trece la religia musulmană. Era atât de sigur încât a făcut un veritabil spectacol din acest moment al renunţării la Iisus Hristos şi i-a invitat să asiste la biruinţa Islamului asupra Crucii pe toţi ambasadorii de la Constantinopol, majoritatea reprezentanţi ai unor state europene, creştine. A convocat, cum am spune noi azi, toată mass media, toate televiziunile, pentru un „show” cum nu se mai văzuse. Mai mult, ca batjocura să fie deplină la adresa creştinătăţii şi a Domnului nostru Iisus, a fost aleasă ca zi a acestui moment de ruşinare a creştinătăţii însăşi ziua de 15 august, adică ziua Sfintei Marii, a Adormirii Maicii Domnului. Intenţia sultanului de a lovi astfel în inima credinţei creştine se făcea şi mai limpede.
Ştim cu toţii ce a urmat. Constantin Vodă Brâncoveanu şi feciorii săi domneşti au stricat petrecerea păgânului şi a invitaţilor săi, românii de ei nu au abjurat, nu s-au lepădat de Iisus Hristos şi nici de Maica Sa. Au murit pe rând decapitaţi, ultimul pierind Brâncoveanu după ce a asistat la uciderea copiilor săi... O asemenea tragedie, un asemnea martiriu nu se mai cunoaşte în toată istoria întregii creştinătăţi, a întregii omeniri, indiferent de religie... Am mai spus-o: din păcate nu ne arătăm vrednici să cinstim cum se cuvine amintirea şi pilda acestui moment de excelenţă românească şi creştină.
Vom înţelege mai bine valoarea martiriului brâncovenesc întrebându-ne ce s-ar fi întâmplat dacă Vodă accepta să se turcească, dacă Vodă ar fi cedat, aşa cum mizase sultanul, sultan care credea că îl cunoaşte bine pe Brâncoveanu, căci Brâncoveanu nu era un ascet, un mistic, un om cu aspiraţii la sfinţenia vieţii sale, ci era un om de lume, era foarte bogat, îi plăceau petrecerile, hainele scumpe, mâncarea bună, vinurile alese, băute mai ales în muzici lăutăreşti vestite în toată Europa. La curtea sa era multă eleganţă şi rafinament de influenţă italiană, florentină, plăcerile vieţii erau preţuite şi cultivate. Nici măcar o clipă sultanul nu se îndoise de scenariul său mizer!
Şi răspund la întrebarea pusă: dacă Brâncoveanu s-ar fi lepădat de credinţa sa, asta ar fi însemnat o pată de ruşine pe obrazul întregii creştinătăţi, dar mai ales pe obrazul nostru, al neamului românesc, căci ar fi pus pe noi stigmatul veşnic al laşităţii, al inconsistenţei şi superficialităţii sufleteşti la nivel etnic, şi ar fi făcut de ocară numele de român pentru toţi vecii!
...Insist asupra faptului că nu am fost vrednici să-l cinstim cum se cuvine pe marele voievod, dar totodată afirm convingerea mea că acolo sus, în tăriile cerului, Maica Domnului s-a cutremurat de puterea credinţei Brâncovenilor, a lăcrămat pentru cumplită durerea mamei care are de dus la îngropăciune cinci feciori în floarea vârstei, în pârgul anilor lor tinereşti! Cunoştea bine Maica Domnului această durere... Care va fi fost atunci a întregului neam românesc.
Aceleaşi, ale mamei de la al cărei sîn moartea smulge feciorul cel drag, sunt şi lacrimile vărsate de măicuţa cea bătrînă, cu brîul de lînă, care îl caută pe mândrul ciobănaş mioritic. Îi aud pe mulţi folosind azi anapoda cuvîntul mioritic, prin comportament mioritic înţelegând ei, prosteşte, că ar fi vorba de lipsa voinţei de a te apăra, de a răspunde cu bravură şi curaj provocărilor vieţii. Comportamentul ciobănaşului are un sens mult mai adânc, dinaintea morţii el vede şi mai bine cât de frumoasă este lumea de care a avut parte, perspectiva morţii dă valoare şi mai mare capacităţii de a te bucura de viaţă! Comparaţi comportamentul ciobănaşului mioritic, al românului pot zice, cu textul evanghelic, textul despre reacţia lui Iisus când află că a sosit ceasul trădării, ceasul când va fi dat morţii nelegiuite. Ce face Iisus? Nu părăseşte locul, nu se depărtează de cei care îi vor moartea, nu se ascunde, nu fuge, nu încearcă „să scape”, nu scoate sabia!, ci îşi adună învăţăceii şi le ţine ultima şi cea mai cutremurătoare prelegere, predica cea mai lungă şi mai cuprinzătoare, încununată prin teribila rugăciune a lui Unu, pentru unitatea om-Dumnezeu. Este mare asemănarea dintre comportamentul cristic şi cel mioritic! Sunt convins că Maica Domnului va fi aflat cu mare mângâiere a sufletului povestea oiţei năzdrăvane şi se va fi înduioşat de suferinţa măicuţei de ciobănaş, minunându-se ce neam de oameni sunt cei care au făcut din această poveste oglinda sufletului lor... Căci să nu uităm că în Maica Domnului oamenii, creştinii, şi în mod special românii, o văd nu numai pe mama Domnului, ci însăşi esenţa maternităţii, mama eternă, a fiecăruia dintre noi.
La aceste cuvinte, gândul mă duce spre Mihai Eminescu. Şi nu mi se pare deloc întâmplător că poetul din care noi am făcut eroul naţional, este autorul unor poezii închinate Maicii Domnului deosebit de frumoase. Nu le cunoaşteţi, iubiţi credincioşi, deoarece în şcoala pe care am făcut-o sub comunişti, ca şi în şcoala de azi, aceste poezii nu sunt puse la dispoziţia copiilor noştri. Dar pentru cunoscători este bine ştiut că dintre miile de poezii închinate Maicii Domnului în toate limbile pământului, în toate marile literaturi ale lumii, poeziile lui Eminescu sunt cele mai frumoase, mai mişcătoare, mai adânc însufleţite de o înaltă trăire creştină.
...Cunoaşteţi în schimb poezia O, mamă, dulce mamă... Tot cuvîntul dulce îi vine poetului când spune Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, ceea ce ne îngăduie să conchidem că Eminescu pentru mamă-sa şi România nutrea un sentiment identic, concluzie care ne îndeamnă să spunem că în mentalitatea românească a fi bun român presupune să fii şi bun creştin. Una fără alta nu se poate!
Profit de ocazie pentru a corecta o informaţie greşită primită de noi toţi în şcoală cu privire la Mihai Eminescu: Iubiţi credincioşi, Eminescu nu a murit nebun, atins de o boală ruşinoasă, ci a murit cu zile, ca victimă a iubirii sale pentru Ţară, propriu zis ca un martir al credinţei într-o soartă mai bună la care neamul său românesc avea dreptul...
Îngăduiţi-i dascălului de limba română care vă vorbeşte ca în „inventarul marilor performanţe sufleteşti ale Neamului românesc” să introducă un cuvînt, cuvîntul omenie. Azi toată lumea se străduie să înveţe o limbă străină sau mai multe. Vă asigur, pe toţi cei de faţă, că în nici una dintre limbile pământului nu o să găsiţi un cuvînt echivalent pentru omenie al nostru! Sau pentru verbul a omeni! Cuvîntul om are în limba română o familie de derivate şi compuse mai numeroase şi mai interesante decât în orice altă limbă! Ce înseamnă asta altceva decât o mai mare dragoste şi un mai mare respect la români pentru fiinţa omului, cea zămislită după chipul Domnului?! Respectul faţă de om fiind nedespărţit de respectul şi dragostea pentru Dumnezeu, pentru Fiul Domnului şi Maica Sa preacinstită!
S-ar putea scrie o Istorie a Omeniei Româneşti... Cu numeroase şi variate capitole. Un astfel de capitol ar fi despre cum s-au purtat românii ca învingători pe câmpul de luptă. Cum s-au purtat cu adversarul înfrânt! Ar fi un capitol vast care ar începe cu legendarul Dromichete şi ar ajunge la al II-lea Război Mondial, când românii au avut ocazia să demonstreze faţă de prizonierii ruşi sau anglo-americani, faţă de populaţia civilă din teritoriile ocupate în Est sau în Vest, cât de autentică şi de activă este omenia românească. Însuşi Stalin, cât era el de insensibil la suferinţa umană, a simţit nevoia să se adreseze cu mulţumiri şi laude armatei române care, ca armată de ocupaţie în Ucraina şi alte teritorii din Estul Uniunii Sovietice, se purta exemplar de omenos, de creştineşte.
În acest sens, aici, în acest sfînt lăcaş şi în această zi sfîntă, vreau să pomenesc şi să omagiez numele unui mare campion al Omeniei româneşti, un nume care, din păcate, nu vă spune mult, deoarece guvernanţii noştri de ieri şi de azi au mari interese să ascundă adevărul despre profesorul George Alexianu. George Alexianu, aşa se numea cel pe care mareşalul Ion Antonescu l-a desemnat să administreze Transnistria. Trebuie să ştiţi că la acea dată teritoriul sovietic ocupat de Germania şi aliaţii ei a fost împărţit în 8(opt) guvernăminte. Acestea au fost administrate care de ucraineni, care de polonezi, de germani etc. Printre guvernatori a fost şi un român, George Alexianu, guvernator al Transnistriei din 1942 până în 1944, Transnistria însăşi fiind administrată de funcţionari români, de armata română. Ei bine, la sfârşitul războiului, din dispoziţia lui Stalin, toţi guvernatorii acestor teritorii ocupate au fost arestaţi şi deferiţi tribunalului poporului, cu indicaţia ca aceşti guvernatori să primească pedeapsa capitală dacă se va găsi măcar un singur abuz, o singură nedreptate comisă de acel guvernator împotriva populaţiei civile. Din cei unsprezece acuzaţi, zece au fost găsiţi vinovaţi şi ridicaţi în ştreang la sfârşitul procesului public. Unul singur a fost găsit nevinovat, adică nu s-a aflat localnicul rus sau ucrainean ori evreu care să depună mărturie împotriva acelui guvernator, reclamând un abuz sau vreo nelegiuire. Acel guvernator fără pată şi fără de păcat a fost George Alexianu, românul care a făcut atâta onoare neamului românesc şi de care azi nimeni nu pomeneşte aşa cum se cuvine ca despre un mare erou al Istoriei Omeniei Româneşti!
...Contează atât de mult cum îţi trăieşti viaţa! Cu farmec şi demnitate! Şi fiecare popor a dezvoltat un stil de viaţă etnic propriu, inconfundabil. Dar contează şi cum mori! Noi, românii, avem şi un fel propriu de a muri, de a trăi cu demnitate şi seninătate clipa despărţirii de această lume a aparenţelor înşelătoare. La Paris, două românce, au scris o carte intitulată Cum se moare în Carpaţi. Una dintre autoare este fiica unui român de mare ispravă, Nicolae Bacu, camarad de suferinţă la Aiud al preacuviosului nostru stareţ Justin Pârvu. La Aiud a fost un loc binecuvîntat de Dumnezeu, unde românii care au murit au făcut din moartea lor un moment de triumf al adevărului, al valorilor spirituale eterne, ruşinându-i şi reducându-i la zero, la neantul nefiinţei, pe prigonitorii lor.
La fel au murit în decembrie 1989 sute de tineri români, ieşiţi în stradă fără par, fără pistoale, numai cu braţele goale să înfrunte fiara apocaliptică. Cu noi este Dumnezeu!, au strigat acei copii minunaţi în faţa tancurilor şi în faţa unei Europe uimite şi minunate de disponibilitatea pentru sacrificiu arătată de feciorii noştri! Nu se poate ca sacrificiul lor, al celor mai curaţi dintre copiii noştri, să nu fi mişcat sufletul Maicii Preacurate, confirmându-i că bună alegere a făcut pentru „locaţia” grădinii Sale...
Precum vedeţi, acestea mai sus prezentate, dar şi altele, sunt motive temeinice pentru a face veridică prezicerea referitoare la Grădina Maicii Domnului. Dar vă rog să reţineţi că acestea sunt şi motive de îmbărbătare a noastră, a fiecărui român, încredinţându-ne că avem suficiente motive să fim mândri că suntem români, să fim recunoscători lui Dumnezeu că am avut norocul să ne naştem români! Un noroc mai mare nici că se putea!...

Trec la a doua întrebare pe care o ridică „ipoteza” misticului indian: Da, aşa o fi! Maica Domnului are de gând să facă din România grădina sa, arătând astfel cât de mult ne iubeşte!... Dar de la intenţie până la faptă mai e de aşteptat. Iar deseori, în timp, se pot ivi şi motive de răzgândire, de renunţare la proiectul iniţial. Cu alte cuvinte, mă întreb, nu cumva există, oferite tot de noi, motive pentru ca Maica Domnului să sufere din pricina noastră, să se întristeze de răutăţile şi fărădelegile noastre şi să-şi întoarcă de la noi privirile îndurerate de spectacolul oferit de nevrednicia noastră? Nu cumva suntem noi, românii, nu numai făptuitorii unor isprăvi nemaipomenit de frumoase, ci şi făptaşii unor crime şi uriciuni dezgustătoare, cutremurătoare?
Din păcate avem motive serioase să ne punem şi această întrebare: prin care fapte ale noastre s-ar putea să pierdem „simpatia” şi milostivenia cerească? Iar răspunsul ne pune în faţă un lung inventar de păcate bine ştiute de noi toţi.
Un asemenea păcat este legat de tinerii pomeniţi mai sus, cei asasinaţi în decembrie 1989. Peste o mie! Pentru nici unul dintre ei nu a fost pedepsit ucigaşul! Or, se ştie din vechime că sângele vărsat, mai ales sângele nevinovat, cere, sub ameninţarea blestemului, găsirea şi pedepsirea ucigaşilor. Câtă vreme asasinii nu vor fi pedepsiţi, de pe lumea cealaltă sufletele celor morţi nu-şi pot afla odihna şi ne ţin sub cumplit blestem! Cum să nu ne meargă rău în această ţară în care criminalii, ucigaşii acelor copii, sunt bine cunoscuţi de toată lumea, dar în loc să-i pedepsim, noi îi răbdăm să-i vedem cocoţaţi în fruntea bucatelor?! Ba, o dată la patru ani, le mai dăm şi votul nostru, liber exprimat! Cum să ne mai iubească cineva când aşa de puţin ne pasă de acei copii minunaţi, de suferinţa părinţilor lor?!...
Ţara asta românească a dat nu numai martiri şi eroi, ci a dat şi mari criminali. Cel mai criminal dintre cei ce au făcut umbră pământului românesc a fost, negreşit, regele sperjur şi infam Carol al II-lea. Din dispoziţia sa au fost ucişi sute de tineri, fruntaşii unei generaţii care a dat omenirii un Mircea Eliade, un Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. Sute de tineri care au fost smulşi din familiile lor şi fără nici un fel de judecată au fost împuşcaţi şi lăsaţi să zacă în praf şi noroi la răscruce de drumuri, ca să se ştie cum se pedepseşte în România iubirea de neam şi de ţară, iubirea de Hristos! Pentru aceste crime scelerate regele Carol al II-lea a fost răsplătit de guvernanţii noştri post-decembrişti care s-au îngrijit să-i repatrieze nevrednicele ciolane şi să-l înmormânteze ca pe un mare voievod la Curtea de Argeş, pângărind sfîntul lăcaş cu trupul mâncat de păcatele cele mai grele ale celui mai odios personaj din istoria neamului românesc!
Victimele sale au fost sute de tineri legionari, în frunte cu mândrul lor Căpitan! Despre ei se spun în continuare minciunile şi acuzaţiile nedrepte cu care Carol a încercat să-şi justifice crimele! Nu ne învrednicim să acceptăm adevărul despre viaţa de jertfă pe care au dus-o legionarii!
...Iubiţi credincioşi, asupra acestui subiect nu insist decât cu acest detaliu, care trebuie să-l cunoaşteţi: nu numai Carol sceleratul i-a urît pe legionari! Legionarii au fost urîţi de moarte şi de însuşi criminalul criminalilor: Hitler! Care chiar a încercat să-i asasineze pe legionarii refugiaţi în Germania în iarna anului 1941. De ce i-a urît Hitler pe legionari? Pentru că ştia că legionarii, prin patriotismul lor categoric, necondiţionat, şi prin creştinismul autentic în care trăiau, puteau să-l împiedice în visul său dement de a face din România o anexă la marele imperiu nazist! Sunt convins că acest detaliu – Hitler i-a urît şi i-a prigonit pe legionari!, vă va face să reconsideraţi capitolul acesta din istorie şi să nu mai vorbiţi cu uşurătate despre camarazii lui Mircea Eliade şi Petre Ţuţea...
Un alt capitol de istorie neplăcut Maicii Domnului îl constituie crimele comuniste, pe care nu suntem în stare să le identificăm corect şi să le pedepsim. Acceptăm minciuna prezidenţială care amestecă cele bune cu cele rele, minciuna că regimul comunist criminal a durat din 1944 până în 1989! Ca fost membru al Partidului Comunist Român, din care au făcut parte peste 3 milioane de români, vă asigur că acest partid a avut o politică criminală numai în anii când structurile sale au fost dominate de comuniştii alogeni veniţi de la Moscova. În timp şi mai ales după 1964 PCR a început să se afirme ca un partid al românilor şi caracterul său românesc s-a întărit de la an la an! Pentru această politică, de subordonare a partidului comunist faţă de interesele naţionale, pentru aşa zisul său naţional-comunism, Nicolae Ceauşescu a fost pedepsit de asasinii săi cominternişti cu o moarte cumplită. O moarte şi ea nedreaptă, criminală, pe care nicicum nu o legitimau greşelile şi păcatele lui Ceauşescu, nu puţine, ce-i drept... Rămasă şi această crimă nepedepsită!
Însă păcatul cel mai greu cu care am îndurerat inima Maicii Domnului după decembrie 1989 sunt sutele de mii de avorturi la care s-au dedat femeile noastre. Ne va fi tare greu să răscumpărăm vreodată această fărădelege la care femeile noastre au fost şi sunt încurajate de o legislaţie anticreştinească şi antiromânească.
Îngăduiţi-mi, fraţi creştini, să vă relatez în acest context o întâmplare pe care o cunosc în chip nemijlocit: este vorba de o fetiţă, nepoata unei foste studente, o fetiţă de trei anişori. În urmă cu câteva luni, întreaga familie privea la televizor un program muzical. La un moment dat a fost anunţată că urmează să cânte o anume Daria, Daria şi nu mai ştiu cum. La auzul anunţului, fetiţa de trei ani s-a iţit dintre jucăriile sale spunând: „Pe mine mă cheamă Daria!” Mamă-sa a rămas fără grai câteva clipe, apoi şi-a revenit din uluială şi a povestit celor de faţă: când era însărcinată în trei luni a avut o discuţie cu bărbatul ei, ce nume să-i pună fetiţei? S-au oprit la numele Daria, găsindu-l frumos şi potrivit, iar până a doua zi aşa au ştiut că o va chema pe fata lor, Daria. A doua zi s-au răzgândit şi s-au decis asupra altui nume, Flavia, cum o cheamă şi azi pe fetiţă. Ce deducem din această întâmplare? Deducem că în mod certamente sigur există o memorie intrauterină, că în pântecele mamei fătul are o viaţă sufletească, că este om încă din clipa concepţiei, iar nu o simplă excrescenţă anatomică. Deducem că atunci când o femeie avortează de bună voie ea ucide o fiinţă umană înzestrată cu toate atributele umanităţii. Să nu ne amăgim că ar fi vorba de altceva!

...Am ajuns şi la a treia întrebare pe care o ridică premoniţia că în România va fi cândva „grădina Maicii Domnului”... Textul acestei proorociri este niţel ambiguu. Căci ce este România? Am putea spune că România este o adresă. O adresă la care azi locuim noi, românii. Dar, mă întreb, vom mai locui aici şi atunci când în România va fi să fie grădina Sfintei Fecioare? Nimic din proorocire nu ne dă asigurarea că în Grădina Maicii Domnului se vor desfăta românii. Facem această remarcă mai ales în măsura în care nu sunt puţini voitorii de bine ai acestei Românii care de ani de zile atrag atenţia asupra unui proces declanşat imediat după 1990: de-românizarea României! Diluarea caracterului românesc al României, al vieţii pe care o ducem în România, al populaţiei! Sunt câteva milioane bune de români care au părăsit România, în căutarea unei slujbe! Nu au nici un motiv să se întoarcă, dimpotrivă, în România scade mereu oferta unui loc de muncă, şansa unui trai în demnitate!...
Scade cifra demografică prin avorturi, prin practicarea metodelor anticoncepţionale, prin descurajarea vieţii de familie. Cu ochii mei am văzut o emisiune la televizor despre caravanele medicale organizate de Guvern, trimise prin toate satele, cu dublul scop de a le învăţa pe mamele ţigănci cum să-şi îngrijească copiii pentru a reduce mortalitatea infantilă atât de mare printre ţigani, şi cu scopul de a le învăţa pe femeile românce felurite tehnici contraceptive, adică să le înveţe pe românce cum să nu facă copii! Aceasta este înalta menire pe care şi-a asumat-o Ministerul Sănătăţii din România!...
Tot în zilele noastre post-decembriste, pentru prima oară în istorie, în România numărul deceselor este mai mare decât al naşterilor. Se prevede ca, în aceste condiţii, pe la mijloc de secol populaţia României să ajungă la 15 milioane. Dar ne întrebăm, dintre aceştia câţi vor mai fi românii? Ne punem această întrebare căci cu prea mare uşurinţă s-a acordat cetăţenie românească la peste un milion de străini! Iar partea tragică este că aceşti străini au profitat de aşa zisa privatizare şi s-au făcut stăpâni pe cele mai frumoase şi mănoase proprietăţi din România. Cele mai importante unităţi de producţie industrială sunt azi proprietate străină. Străinii au venit, dar nu ca să construiască fabrici noi, ci ca să ia pe mai nimic fabrici şi uzine ridicate prin sudoarea şi truda biet românului. Întinse terenuri agricole sunt azi proprietatea unor străini. Iar faptul că aceste terenuri sunt lăsate de pârloagă, nelucrate, te duce cu gândul la intenţii dintre cele mai ticăloase ce se ascund în mintea acestor noi proprietari! În termeni expliciţi, ne paşte primejdia ca România să fie palestinizată, să cadă victimă unei politici criminale de diminuare şi eliminare a elementului etnic românesc!
Iubiţi credincioşi,
Am fost senator între anii 1992 şi 1996. Deseori am avut sentimentul că pierd vremea în Senat şi mănânc degeaba salariul plătit de dumneavoastră. Dar în final am reuşit să justific prezenţa mea în Parlament prin strădania pe care am depus-o pentru a împiedica legiferarea vânzării pământului către străini. Mă laud cu această ispravă! Am fost singur la început, dar nu mi-a fost deloc greu să-i dezmeticesc pe ceilalţi colegi de partid – eram senator PDAR, sau din alte partide, ca să se întrunească o largă majoritate care a respins propunerea de a se permite străinilor să cumpere terenuri, proprietăţi imobiliare.
Din păcate, primul lucru pe care l-a făcut preşedintele ales în 1996 a fost să repună în discuţie modificarea legii şi la presiunile sale Parlamentul a votat înstrăinarea pâmântului românesc!...
Oameni buni, când Neagoe Basarab afla că un român şi-a vândut moşia părintească unui străin, scotea bani din vistieria ţării sau din propria sa pungă şi răscumpăra acel pământ! Eu nu-l condamn pe străinul care jinduieşte la pământul nostru, ci îl condamn şi-l blestem pe românaşul nostru, ajuns mare politician, care trădează tot ce are mai sfînt un om şi se face unealta duşmanilor noştri! Printre cei care ne guvernează tare mulţi s-au făcut în ultimii ani unelte ale străinilor! Ale trădării de Neam şi Ţară! Tare mulţi...
O altă ţintă agresată de inamicii noştri este statul român. Zilnic statul este atacat şi acuzat că este un prost gospodar, un proprietar neglijent! Încă un pas şi guvernanţii noştri ar fi gata să accepte desfiinţarea statului român. Deja statul român şi-a pierdut multe din atributele suveranităţii şi ale independenţei, iar toată suflarea gazetărească se căzneşte să demonstreze că acesta este un mare câştig al democraţiei! Oameni buni, în lume trăiesc câteva sute de popoare, dar marea lor majoritate nu au fost capabile să-şi edifice un stat. Statul, statul naţional îndeosebi, este o mare ispravă a societăţii omeneşti. Noi, românii, ne-am învrednicit să ne organizăm în state de sine stătătoare încă din zorii veacului al 14-lea. De atunci şi până azi poporul român duce o existenţă statală neîntreruptă! State cu o vechime neîntreruptă cum este statul român nu mai găseşti în Europa decât câteva, le numeri pe degetele unei singure mâini. Mai veche decât statul român este numai Biserica! Biserica a ajutat mult la constituirea statului român şi amândouă, Biserică şi Stat, au făcut istorie împreună. Legătura dintre Stat şi Biserică a slăbit mult în epoca modernă, ca efect, unul din nefericitele efecte ale Revoluţiei Franceze. Cu gândul la viitorul nostru românesc afirm necesitatea urgentă ca între statul român şi Biserică să se întindă noi punţi de conlucrare, pentru a anula efectele separării statului de Biserică! Această separare este extrem de primejdioasă atât pentru stat, cât şi pentru Biserică! Pentru Neamul românesc!

Iubiţi credincioşi,
Vă spuneam că Maica Domnului este mama creştinătăţii, a fiecăruia dintre noi. Vă fac o mărturisire: eu când, copil fiind, priveam acasă icoana Maicii Domnului, aveam impresia că o văd pe propria mea mamă, ţinând în braţe pruncul pe care ştiam că mama îl pierduse înainte de a mă naşte eu! Poate de aceea, acum, aici, vorbindu-vă dumneavoastră despre Maica Domnului nu pot să nu mă gândesc la măicuţa mea, mai ales că, pentru a vorbi din faţa altarului bisericesc canonul mi-a impus onoarea nemeritată de a mă veştmînta în odăjdii bisericeşti. Sunt convins că din înaltul câmpiilor de verdeaţă cereşti, de unde deseori m-am simţit vegheat şi întărit de ochiul mamei, acesta mă cercetează acum cu bucurie şi cu sentimentul stenic al împlinirii. Căci biata maică-mea aşa mă dorea, preot, să mă fac popă la ea în sat şi să mă însor cu... Nu, nu cu Ileana Cosânzeana, ci numai cu moaşa satului... Avea mama socotelile ei!
Am şi eu o mare bucurie în suflet că am vorbit într-un asemenea loc sfinţit de vrednici monahi şi preoţi, de pelerini ca dumneavostră. Va fi clipa cea mai deosebită din viaţa mea, oricât de mult aş mai trăi. Mai presus nu se poate.
De aceea vă mulţumesc tuturor, preacuviosului părinte stareţ Justin Pârvu, voievodul Ortodoxiei Româneşti cum atât de inspirat îi zic poporenii, mulţumesc monahilor care m-au acceptat în strană şi m-au ajutat să pregătesc această predică, şi vă mulţumesc dumneavoastră, pelerini ca şi mine la acest sfînt lăcaş, că aţi avut răbdare să mă ascultaţi. Iertare dacă am greşit, iar dacă am spus şi ceva bun şi frumos, adevărat, lui Dumnezeu să-i mulţumim şi Maicii Domnului.
Doamne, ajută!

POEMA DE MIERCURI

Catre munti in sus,
De lebede dus
Asupra-mi sa cada
Frageda zapada.
Sa ma tina in plisc
Vulturii din pisc,
Nori tremuratori
Sa am la subtiori,
Stelele sa-mi stea
Langa tampla mea
Sa aud cum cade
Luna in cascade
Sa aud cum curg
Brazii in amurg
Roua sa ma spele
De rau si de rele
Si de atata dor
Sa visez ca mor
Sus in munte ,sus
De lebede dus..

POEMA DE MIERCURI

Aud zapezi indepartand
Aroma frunzei fara nume
Acum, cand tremura de vant
Aripa berzelor prin lume.
Culori topite - zari de var
Invata-n taina sa dispara
Si pentru veci pierdute-mi par
In stralucirea funerara.
Si trec pe langa mine nori
In alba lor devalmasie,
Purtati pe aripi de condori
Spre locurile din pruncie.
Priveste, mama, astrul greu
Al noptii ce ilumineaza
Cu raze reci, destinul meu
Suit in cerul de amiaza.

SUNT UN ORFAN AL FURTUNII

Eliberat de cosmarul scrisului zilnic, ma refer la jurnalistica, incerc sa ma reabilitez consolandu-ma ca, alaturi de alti confrati de generatie nu sunt altceva decat un…ORFAN AL FURTUNII.
Nu mai am nici nadejdi nici dezamagiri, sunt prea blindat de cele doua decenii de sperante desarte si prea fatalist spre a astepta o minune menita sa ne salveze de pe toboganul autodistrugerii.
De altfel, in sinea mea sunt multumit ca voi fi “un nume adunat pe-o carte” un..expirat alturi de nume de rezonanta ale culturii romane de la Fanus Neagu la Sabin Balasa.
Am scris de toate, in toate genurile literare. Astfel ca prozatorii zic cum ca as fi poet, poetii ca as fi...parodist iar vestitul critic literar N.Manolescu, cel care zicea ca romanul meu Patima este cartea anului 1972, considera azi, in moralitatea lui desavarsita, ca nu exist.
De fapt, daca ma gandesc bine, are dreptate. Cele 35 de titluri (evident ca am inclus si reeditarile), duzina de premii literare concretizate in diplome , piesele de teatru, pana si un scenariu de film, nu sunt altceva decat dovada unei neseriozitati, meteahna de om incapabil sa se fixeze la un gen. (Ca domnul Manolescu de-o pilda).
In plus, nu sunt nici douazecisidoist, nici liber schimbist, nici alianto civist ci pur sisimplu un rebarbativ care uraste Uniunea Europeana si Uniunea jurnalistilor independenti si angajati la patron. Si tramvaiul 41.
Am scris cam una mie de editoriale si pamflete care mi-au adus tot atatia dusmani si pe care( editoriale) nu l-am valorificat tiparindu-le in volum dupa obiceiul dambovitean. Am condus vreo patru jurnale izbutind vorba lui Fanus Neagu, sa le falimentez…
Conduc in continuare o revista de cultura, LITERATORUL, pe care, fostul ministru cu nume de fotbalist a decis, inainte de-a zbura de pe fotoliul culturii, sa o…DESFIINTEZE alaturi de CONTEMPORANUL, desi nu avea nici o calitate, din pricini de …dereglari hormonale, dupa cate m-a asigurat specialistul in materie FLORIN CONDURATEANU zis OMUL DE PE ZEBRA.
De ziua mea am terminat un volum de proza care va avea acelasi succes cu al altui volum cu titlul zbanghiu, fiindca al meu se numeste DE CE IUBIM BARBATII!!!.
Si ca o incoronare a celor spuse pana acum,potrivit opiniei generale si personale, declar la ceas aniversar: EU SUNT CE N-AM FOST NICIODATA SI UN SFERT DIN CE ERA SA FIU…

MIRCEA MICU
PS: Pe ministrul cu nume de fotbalist si specialist in muzica,dodecafonica, l-am dat in judecata. Evident ca fara nicio sansa…

IANUARIE

La a 58-a comemorare a pogromului din 21-23 ianuarie 1941


Un legionar către un rabin evreu

Cinstite Rabi Dr. D. Şafran,
Am citit „Cronica rebeliunii legionare”. Viziunile mistice ale cărţii Dv. m-au impresionat profund. M-a bucurat enorm şi faptul că aţi făcut saltul cinstit, deschis, de la comunism – la sionism şi democraţie. Mai exact, aş spune eu: de la ateism şi ură, la Dumnezeu şi dragoste. Şi acesta e mare lucru. Asta e tot. De aici înainte, ne vom înţelege.
Dată fiind schimbarea interioară, convertirea la lumina interioară, eu n-aş fi publicat cele scrise înainte de 1954, înainte de a fi ajuns în Israel, în Patrie, adică : din nou – sub cortul credinţei. Între slujba de rabin şi politica de ură şi teroare a comuniştilor, distanţa e atât de astronomică, încât nu există punţi de legătură. Cartea Dv. este aşa cum este, şi vreau să discutăm despre conţinutul ei.
Remarc, mai întâi, bunătatea de inimă la care aţi ajuns prin suferinţă şi amar. De fapt, aşa i se cuvine unui rabin, care face legătura între om şi Dumnezeu. Să fie bun, iertător, plin de perspectiva eternităţii, a divinităţii umane.
În al doilea rând, mă bucură imens faptul că vă daţi seama de marele bine pe care îl aduce Evreilor faptul de a avea o Patrie. Evreii au de-acum un acasă, aici pe pământ. Au ceva de apărat cu sângele lor, de iubit cu inima lor, de udat cu lacrimi, de ridicat la rang de mare nobleţe şi de creaţie culturală şi spirituală.
Ceea ce vreau să vă spun, ca unui frate, e că n-am înţeles titlul cărţii: Rebeliunea legionară. Ea a durat numai de la 21–23 Ianuarie 1941. Singur spuneţi că au murit la Bucureşti în aceste zile circa 140 de evrei, ucişi de borfaşii care stăpâneau străzile şi profitau de încăerarea între legionari şi trupele mareşalului Antonescu. Restul cărţii Dv. se ocupă de masacrele de la Iaşi, pe care nemţii şi Antonescu l-au înecat în sânge, unde şi-au găsit moartea 12.000 evrei. La acea dată, în Iunie 1941, legionarii nu mai erau la putere, nici în ţară. Erau la Buchenwald ori la Rostock, în captivitate germană. Atunci de ce acest titlu dat cărţii Dv. ?
Desigur cele 140 de vieţi evreeşti de la Bucureşti sunt scumpe, au greutate mare în cântarul destinului şi al cerului. Cum Dv. iubiţi adevărul, cred că informaţiile ce vi le voi da, vă vor ajuta şi lămuri.
Eram la Bucureşti, la 21 Ianuarie 1941. Destinul m-a vrut cumva, în centrul acestor frământări. Mi-aduc aminte cum mergeam cu secretarul mişcării, noaptea, la ambasada germană, ca să cerem anumite explicaţii. Şi în cartierul Dudeşti, am dat de jefuitori, de ţiganii care furau lucruri din magazine. Pe unii, i-am oprit chiar să nu pună foc la case. Am ţipat, m-am revoltat. Am chemat poliţia. Şi din discuţii cu răufăcătorii, am auzit ceva într-adevăr senzaţional: „Domnul ministru Rioşanu ne–a trimis”. Atunci nu am înţeles ce avea ministrul de interne Rioşanu, care nu era deloc legionar, ci mason, prieten cu Ică Antonescu şi mare anglofil, chiar agent al Intelligence Service-ului în Balcani, ce avea el, zic, cu prădăciunile şi focurile din Dudeşti. Pe urmă însă, am înţeles. Antonescu voia cu orice preţ compromiterea legionarilor. Cu ce puteau ei fi compromişi? De bună seamă cu prădăciuni, cu focuri, cu ucideri de evrei. Veţi crede că eu vreau să apăr mişcarea legionară. Nu. Sunt şi eu un mistic. De am greşit, voi plăti în faţa lui Dumnezeu tot, până la ultimul capăt de aţă. Crimele, se ispăşesc amarnic. Vreau să mărturisesc, ca unui frate care crede şi el în Dumnezeu, cum spusele criminalilor şi borfaşilor din Dudeşti, mi s-au confirmat mai târziu, în Octombrie 1941, la Cernăuţi.
M-am întors în Bucovina, acasă, şi acolo am dat de Neagoe Flondor, feciorul marelui boier bucovinean Iancu Flondor, şi, între altele, într-o după amiază, m-a luat cu el să văd pe Rioşanu, care avusese o operaţie grea la rinichi şi trăgea de moarte. Nu-l cunoscusem la Bucureşti pe Rioşanu. Eu conduceam colportajul. Mă ocupam de tipărirea şi distribuirea cărţilor. Dar Neagoe Flondor i-a spus cine sunt. Şi am stat mult de vorbă, la marginea patului. Avea canule de scurgere la rinichi. Deşi momentul nu era potrivit, nu ştiu cum a venit vorba de noua prigoană, şi am ţinut să-l întreb ce a fost adevărat din afirmaţiile borfaşilor, că el (Rioşanu) i-a trimis să puie foc în Dudeşti. Şi bietul Rioşanu a început să se bâlbâe : „A fost ceva mai complicat. Agenţii Intelligence Service-ului voiau să desfiinţeze moral pe legionari, să-l ajute pe Antonescu în vederea războiului care se apropia. Eu am executat ordinele Mareşalului”.
Am tăcut lung. O imensă ruşine s-a lăsat pe mine. Flondor m-a luat de mână şi am ieşit. „Să-l lăsăm în pace. E un nenorocit. Are coşmare. El se teme că vin legionarii să-l omoare. El, ministrul lor de interne, i-a trădat, le-a batjocorit faţa şi numele.”
După trei zile, Rioşanu a murit. Într-adevăr a avut un coşmar. A visat că legionarii îi cer socoteală, şi s-a învârtit în pat, rupându-şi canulele în rinichi şi provocându-şi o hemoragie fatală. Asta mi-a mărturisit-o Neagoe Flondor, în faţa unchiului său, fost mareşal la palat, cu care voiam să deschid hotelul Pajura Neagră.
E uşor, cinstite Rabi, de judecat şi condamnat oameni. Eu am crescut de tare tînăr cu legionarii. Ştiu bine că odată cu ridicarea legionarilor în universităţi, bătăile studenţilor evrei au încetat. În programul mişcării legionare, problema evreiască era a şaptea pe listă. Noi eram pentru crearea şi creşterea altui om român, cu credinţa în Dumnezeu, cu mare iubire de ţară şi neam.
Iată de ce mi s-a părut nedrept titlul cărţii Dv. El deschide răni care nu contribuie cu nimic la dreptatea şi onoarea Israelului. Ştiu bine că legionarii, n-au ucis evrei. Când v-aş povesti viaţa mea în pribegie, din lagărele germane, sunt sigur ca aţi înţelege mai bine perspectiva de dragoste şi împăcare, de pace sufletească din care vă scriu. Dar ne vom mai scrie.
Cu mare drag, Vasile Posteucă


Comentariu. Dacă Ion Antonescu a greşit cu ceva faţă de poporul român, greşeala lui nu poate fi decât una singură : faţă de tineretul legionar. Nu este însă menirea acestor pagini să comenteze în acest sens. Pentru ceea ce ne interesează aici şi acum, ne vom mulţumi a înregistra textul de mai sus, semnat de scriitorul legionar Vasile Posteucă, alături de alte mărturii precum că „legionarii n-au ucis evrei”, că „în programul mişcării legionare problema evreiască era a şaptea pe listă”. Când, cu ani în urmă, Lya Benjamin, harnică detractoare a românilor şi activistă fruntaşă a ideii de holocaust petrecut în România, a scris despre „antisemitismul funciar al legionarilor exprimat în binecunoscutele lor texte doctrinare” (citat din memorie), am rugat-o, apoi am somat-o respectuos să precizeze care sunt acele texte legionare doctrinare în care se incită la antisemitism, să dea citatele doveditoare din acele texte. Nici până azi Lya Benjamin (şi alţi falsificatori ai istoriei legionare) nu a reuşit să ilustreze aşa zisul antisemitism legionar, funciar şi doctrinar.
După „rebeliunea legionară” din 21-23 ianuarie 1944 se ştie că au fost arestaţi şi condamnaţi mii şi mii de legionari, cei mai mulţi tineri, chiar foarte tineri. Tot atunci au fost adunate de pe străzi cadavrele a 120 de evrei. Dintre miile de legionari judecaţi şi condamnaţi pentru cele petrecute în acele zile, nici un legionar nu a fost acuzat de asasinarea vreunui evreu ! Se cunoaşte o listă a evreilor omorîţi, dar nu se cunoaşte nici unul dintre asasini! Au fost legionari condamnaţi pentru tulburarea ordinii publice, pentru tentativă de lovitură de stat şi multe altele, inclusiv jafuri şi incendieri de case şi prăvălii, dar nu a fost nimeni acuzat pentru asasinarea celor 120 de evrei. Acuzaţia că aceştia au fost omorîţi de legionari a apărut în presă, în textele de propagandă anti-legionară, dar în justiţie, deşi au fost condamnaţi mii de legionari, niciun legionar nu a fost confruntat cu acuzaţia de ucidere a unui evreu!
Ce este mai ciudat (şi mai suspect!) este că nici comunitatea evreiască, nici familiile celor asasinaţi nu au făcut vreun demers pentru identificarea criminalilor! Nu se cunoaşte nici un protest al comunităţii evreieşti faţă de neputinţa justiţiei antonesciene, româneşti, de a afla măcar pe unul dintre asasini! Nici atunci, în 1941, nici mai târziu, după 23 august 1944, comunitatea evreiască nu s-a arătat preocupată să-i identifice pe asasini. Nici măcar pe asasinii de la Abator ! Ceea ce nu a împiedicat-o să susţină mai departe că acel asasinat oribil s-a produs! În ciuda declaraţiilor date chiar şi de evreii care lucrau la Abator, că existenţa acelor cadavre de evrei atârnate în cârlige, ca vitele, nu a putut fi confirmată de nici un martor. Nici după 23 ianuarie 1941, nici după 23 august 1944.
Interesantă este şi referinţa pe care fostul ministru de interne Alexandru Rioşanu o face la Intelligence Service-ul englez. Se ştie bine că din Rusia au fost aduse cămăşile verzi în care au fost îmbrăcaţi ţiganii şi alţi lumpen-proletari în zilele „rebeliunii” legionare. Nu e de mirare că au fost interesaţi şi englezii în diversiunea petrecută la Bucureşti în 21-23 ianuarie 1941. După informaţii care au apărut la un moment dat în Anglia, pe la mijlocul anilor ’80, Intelligence Service-ul ar fi fost amestecat şi în asasinarea lui Nicolae Iorga. Probabil tot aşa: în strânsă colaborare cu colegii sovietici. Scopul, acelaşi: România să intre în război fără legionari, lipsită de elanul eroic al acestora, de disponibilitatea oricărui legionar de a-şi da viaţa neprecupeţind nimic pentru binele neamului!
Ion Coja




Un şut în cur care doare mai tare decât 120 de evrei ucişi de legionari

Despre acest caz mi-au vorbit, în termeni identici, două persoane bine cunoscute de publicul românesc : domnii Cornel Dinu şi Cezar Tabarcea. Domnul Ştefan Bolintineanu Herişescu – nu ştiu dacă mai trăieşte, a făcut după 1944 ani grei de puşcărie (vreo cinci-şase), condamnat pentru faptul că în timpul „rebeliunii” legionare i-a dat un picior în spate unui evreu. După 23 august 1944, evreul molestat l-a reclamat justiţiei noi, socialiste, pe torţionarul Ştefan Bolintineanu Herişescu, care a şi fost arestat şi condamnat la câţiva ani buni de temniţă. După câte am înţeles, Ştefan Bolintineanu Herişescu şi-a recunoscut fapta, în privinţa aceasta lucrurile fiind certamente confirmate : şutul a fost tras ! În locul amintit !...
În copilăria mea, a da şi a primi asemenea lovituri (e drept, cele mai multe m-au avut ca expeditor!) era aproape un obicei. Cred că sub influenţa filmelor lui Charlie Chaplin, dacă nu mă înşel!, a cinematografului mut, unde gestul cu pricina nu lipsea din niciun film american. Aproape că nu înţeleg o sentinţă de condamnare la ani de temniţă grea pentru un asemenea gest copilăresc, „şmecheresc”! Dar încercând să-mi imaginez cam cum vine să ţi se aplice un asemenea tratament dincolo de o anumită vârstă, matură, încep să pricep că aşa ceva nu se face şi că într-adevăr un asemenea gest trebuie pedepsit. Chiar şi atunci când nu i se poate atribui un avânt anti-semit! Cu atât mai mult atunci când! Cum este cazul de faţă, când şutul i-a aparţinut unui legionar, iar fundul unui evreu...
Comentariul propriu-zis care este de făcut priveşte însă alte fapte, petrecute tot atunci, în ianuarie 1941, când pe lângă victima domnului Ştefan Bolintineanu Herişescu, au mai căzut victime şi alţi evrei, au căzut propriu-zis, morţi la pământ de victime ce erau. Mă gândesc în primul rând la cei 120 de evrei „ucişi mişeleşte” în ianuarie 1941. Pentru aceste asasinate justiţia română nu a dat nici o lună de temniţă! Şi nu a făcut nimic pentru a-i identifica şi prinde pe asasini!
Deci evreii reclamă un şut în fund şi autorul loviturii se alege cu ani grei de închisoare, la Aiud, la Canal, la stuf! Iar pe autorii celor 120 de asasinate nu-i caută nimeni, nici în zilele asasinatelor, nici după aceea! Nici măcar după 23 august 1944, când, cum s-a văzut, justiţia nouă n-a pregetat să pedepsească cu ani grei de temniţă un şut în fund, numai pentru că fusese dat unui evreu! Ca gest de anti-semitism doctrinar, probabil !
Nu ştiu dacă în juris-prudenţa românească şi europeană se mai înregistrează un caz pereche a cazului descris mai sus. Noi însă, azi, trebuie să le fim recunoscători celor care au prilejuit această întâmplare fără pereche. Atât d-lui Ştefan Bolintineanu Herişescu, cât şi victimei sale şi mai ales celor care l-au judecat şi condamnat, căci în felul acesta ne-au oferit motive să ne mirăm ca lumea, cu nesfârşită stupefacţie, de faptul că nimeni, după 23 august 1944, nu a venit să reclame pe vreunul dintre asasinii celor 120 de evrei ucişi în ianuarie 1941, la fel cum extrem de puţini au fost românii acuzaţi şi condamnaţi pentru evreii ucişi la Iaşi în iunie 1941, iar mai presus de toate lipsesc sutele de români acuzaţi şi condamnaţi pentru cei 300.000 de evrei ucişi mişeleşte în Basarabia şi Transnistria!
O justiţie care condamnă la ani grei de închisoare pentru un şut în fund, oare cât ar fi trebuit să fie de neînduplecată pentru ucidere, pentru uciderea de evrei?! Din păcate constatăm că atât din partea autorităţilor, cât şi din partea supravieţuitorilor (rude, prieteni, organizaţii reprezentative evreieşti) lipseşte orice interes pentru a-i identifica pe asasini! Comunitatea evreiască s-a arătat extrem de activă în a acuza la modul general – „românii au ucis 300.000 de evrei”, dar a fost cu totul dezinteresată în a-i identifica în persoană pe asasinii propriu-zişi!
Ici-colo apare la unii comentatori ideea că evreii ar fi renunţat să apeleze la justiţie deoarece ştiau că justiţia românească le va ţine parte legionarilor. Idee ce nu poate fi luată în seamă, mai întâi pentru că justiţia din România, mereu obedientă faţă de autorităţi, a fost deosebit de aspră şi de nedreaptă cu legionarii atât pe vremea lui Carol şi Antonescu, cât şi mai târziu, sub comuniştii cominternişti: 1944-1964. Ideea este infirmată însă, spectaculos, de felul cum a fost pedepsit istoricul şut în fund dat de dl Bolintineanu Herişescu unui evreu. Un singur şut, pedepsit cu ani grei de temniţă...
Cel mai mult trebuie să ne mirăm de faptul că familiile evreilor asasinaţi au „înghiţit” această complicitate, a justiţiei şi a comunităţii evreieşti! Vreau să spun complicitate a acestor instituţii cu asasinii! Eu sau oricare dintre cititorii acestor rânduri, dacă aş fi fost rudă cu vreunul dintre evreii asasinaţi în ianuarie 1941, aşa i-aş fi acuzat, de complicitate cu asasinii, atât pe poliţişti şi magistraţi, cât şi pe liderii comunităţii evreieşti! Căci aş fi vrut şi aş fi cerut să se afle cu precizie care dintre legionarii arestaţi mi-a ucis părintele sau fratele!
Rămâi cu impresia că toată lumea a fost mulţumită că existau acei 120 de morţi şi că ei puteau fi puşi pe seama legionarilor, nu a unor legionari anumiţi, ci a legionarilor în general, ca şi cum ai fi spus că bieţii oameni au murit de o boală, de o molimă, de o ciumă, ciuma verde, desigur! Nu mai interesa pe nimeni să se meargă mai departe, căci rezultatul, scopul urmărit, fusese atins : compromiterea mişcării legionare ca adunătură de criminali!
Cele de mai sus sunt o parte din motivele pentru care ajungi să te întrebi dacă nu cumva evreii morţi în ianuarie 1941, cei 120, sunt la fel de adevăraţi şi de morţi ca şi evreii, cei 300.000, ucişi mişeleşte în Basarabia şi Transnistria!
Căci, una din două: (1) ori cele 120 de cadavre inventariate în ianuarie 1941 aparţineau într-adevăr unor evrei, victime ale bestialităţii legionare şi, în acest caz, comunitatea evreiască se face vinovată pentru că nu s-a străduit în nici un fel să afle cine erau criminalii, autorii propriu-zişi ai asasinatelor, şi în felul acesta decad din dreptul de a mai acuza pe cineva de acele crime, ori (2) avem de-a face cu o diversiune pe care o anchetă minuţioasă şi neutră a justiţiei, pornită pe identificarea criminalilor, ar fi descoperit-o. O diversiune de care, fireşte, ştia şi comunitatea evreiască, prin liderii ei, drept care aceşti lideri au stat cuminţi şi n-au protestat nicicum faţă de pasivitatea justiţiei. Această din urmă ipoteză, oricât ar fi de vinovată faţă de amintirea victimelor, faţă de suferinţele acestora, intră în concordanţă cu o serie de alte fapte printre care şi declaraţiile făcute de rabinul Alexandru Şafran la TVR, în 1995: „a doua zi după rebeliunea legionară, m–am mişcat repede şi până seara, înainte ca autorităţile să intervină, i-am înmormîntat pe toţi evreii ucişi de legionari!”
De ce atâta grabă?
De ce rabinul Şafran nu a lăsat ca autorităţile să facă ancheta criminalistă pentru a se afla fiecare evreu de cine anume a fost ucis?
Un şut în fund dat unui evreu e normal oare să producă mai multe efecte de ordin penal decât asasinarea a 120 de evrei? În ce lume trăim?

*
Toate aceste întrebări şi nedumeriri îşi află răspuns dacă introducem în discuţie dovezile că între evreii comunişti şi serviciile secrete româneşti a existat o înţelegere, prin care s-a decis producerea unor acte de terorism şi vandalism sălbatic asupra cartierelor evreieşti, acte care să pară a fi săvârşite de legionari. În înscenarea acestui pogrom evreii comunişti au apelat la experienţa cea mai înaintată: sovietică, cominternistă. De unde, adică din URSS, au venit câteva mii de cămăşi verzi, cu care au fost îmbrăcaţi mii de infractori şi ţigani, îndeosebi din cartierul Dudeşti-Cioplea.
Una dintre dovezile privind acest târg criminal se află într-o arhivă americană, de unde documentul a fost scos şi publicat în „România liberă” din 3 septembrie 2003 de cunoscutul publicist Vladimir Alexe. Citez: „Prima convenţie de colaborare între comunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Serviciului Secret de Informaţii – SSI – reprezentat de comisarul POPOVICI şi de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti, alături de poliţişti, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând, astfel, o importantă contribuţie la consolidarea regimului ANTONESCU, cu această ocazie. Participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti din 20-23 ianuarie 1941 este, însă, şi astăzi un „tabu” pentru istoria PCR. Şi nu înţelegem de ce.”
După câte ştim, nimeni din partea Comunităţii Evreieşti din România nu a contestat sau comentat documentul publicat de dl Vladimir Alexe. Ştim că Lya Benjamin, istoric evreu holocaustizant, l-a căutat pe dl Vladimir Alexe şi i-a cerut detalii privind provenienţa documentului, le-a primit, probabil că a verificat autenticitatea documentului şi, din tăcerea domniei sale, deducem că s-a confirmat autenticitatea documentului. Numai că Lya Benjamin nu are voie să tacă, ci are obligaţia morală să răspundă cumplitei incriminări implicite pe care documentul din arhiva americană o face la adresa Comunităţii Evreieşti din România. În fapt, obligată, obligată până la Dumnezeu să ia o atitudine publică, este Comunitatea Evreiască, pentru a se disculpa – dacă are cum şi cu ce, sau pentru a recunoaşte nevinovăţia legionarilor, cărora de 68 de ani li se aplică eticheta de asasini ai celor 120 de evrei declaraţi ucişi la rebeliunea legionară şi autori ai devastărilor pustiitoare din cartierul evreiesc...
Legionarii au afirmat mereu, iar în mare măsură au argumentat şi dovedit, că nu sunt ei autorii actelor de terorism săvârşite în zilele rebeliunii. La argumentele legionarilor niciun „evreu” nu a catadicsit să răspundă punct cu punct, ci au respins „apologia” legionară prin invocarea ...mormintelor din cimitirul evreiesc.
Dar nici legionarii nu au 100% dreptate, căci totuşi, unul dintre ei, mai iute de ...picior, numitul Ştefan Bolintineanu Herişescu, a slobozit un şut în ...pardonul unui evreu, sancţionat apoi, după ani de zile, de justiţia „iudeo-comunistă”, care a făcut astfel o mare, imensă greşeală, căci ne-a oferit dovada că ni se ascunde adevărul despre 20-23 ianuarie: evreii au cerut pedeapsa justiţiei pentru un şut în cur, iar pentru 120 de conaţionali asasinaţi şi batjocoriţi nu au chemat pe nimeni, pe niciun legionar, să dea socoteală. De ce? Pentru că o anchetă judiciară, oricât de superficială, ar fi putut descoperi că asasinatele respective sau (1) nu s-au produs, sau (2), dacă s-au produs, au avut ca autori pe alţii, nu pe legionari.
O ultimă perplexitate: în celebra mistificare intitulată Istoria RPR, autorul Mihail Roller, evreu comunist, cât a fost el de mincinos, dar nu pomeneşte nimic de „rebeliunea legionară” şi nici de cele 120 de cadavre, adică nu spune că s-ar fi produs un pogrom în ianuarie 1941. Bănuim că nu această omisiune l-a determinat pe bietul cominternist să-şi ia singur zilele... Din păcate gestul său a fost inutil: ştafeta minciunii a fost preluată de generaţia următoare de mercenari ai istoriografiei, evrei şi neevrei de-a valma.
Ion Coja

FILE RISIPITE...PROMISIUNI

Bunico, îi spuneam bunicii mele dinspre mama, Ecaterina Handrabur, cea mai teribila femeie dintre cate am cunoscut vreodata, cand voi fi mare o sa-ti cumpar cercei de aur si un castel cu apa curgatoare si pod suspendat, castel in care sa nu intre nimeni. Si cercei de aur o sa-ti cumpar si pantofi ca ai Cenuseresei.
Bunico, îi spuneam bunicii mele Ecatrina Handrabur, cand o sa fiu mare o sa-ti cumpar o rochie plina cu pietre scumpe si o birja cu rotile vopsite rosii si un cal alb cu coada stufoasa, sa nu umbli pe jos niciodata.
Bunico, îi spuneam bunicii mele, cea mai bunicuţa dintre bunicuţe, cand inca nu implinisem 18 ani, da-mi si mie 5 lei din pensia ta, sa merg in oras la “Cofetaria tineretului” sa beau o cafea si un coniac mic cu zahar si lămaie la gura paharului..
Si Bunica imi dadea si nu m-a intrebat niciodata mai apoi, tarziu, cand deja era gata gata sa ma insor si aveam leafa buna, cînd o sa-i cumpar cercei si castel, si nici de birj si cal nu m-a intrebat si nici de ce nu i-am cumparat macar un abonament lunar tramvaiul cu care mergea de trei ori pe saptamna in oras din cartierul unde locuiam.

- 2 -

Ningea ca în basme odinioara la noi în sat. Se aseza zapada gospodareşte cu alintari de pisica lenesa. Nu se alarma nimeni, nu trebuia sa vina primarul satului sa roage satenii sa curete zapada. Probabil ca fuctiona mai bine constiinţa cetaţeneasca…In orice caz, nu m-am trezit niciodata dimineaţa acolo, in acel indepărtat sat de campie fara a ma putea duce linistit la scoala pe pîrtii gata facute.
Nu stiu cine si cînd le facea. Poate piticii Albei ca Zapada cu care adormeam în gand inainte de a silabisi poezia cu Ingerul pazitor.

- 3 -

Hermina, animalul acela alb, nepermis de alb aş zice.. şerpuitor in mersul ei elastic, este atata de imaculata incat se simte jignita uneori de impuritatea zăpezii.

DERBEDEII STADIOANELOR

Exista in Bucuresti, si nu numai, o categorie de asa zisi sustinatori ai echipelor de fotbal, “fani” cum ar veni, care sub pretextul devotamentului si fidelitatii nemarginite se comporta animalic.
De la adevaratele lupte de strada duse de indivizi cu figuri lombrosiene, inzestrati cu arme albe de tot soiul, de la lanturi de bicicleta la cuţite, la busuculadele din interioarele stadioanelor, la manfestari care tin de cea mai joasa conditie a notiunii de OM.
Este ciudat cum o adevarata armata de derbedei fara capatai, analfabeti si ,unii, cu dosare de fosti puscariasi, cei mai multi fara ocupatie, sunt sprijiniti intr-un fel sau altul de cluburile din capitala si provincie.
Sub pretextul denumirii de SUSTINATORI, organizati, vezi doamne, in…GALERII se aloca sume importante pentru asa numitele…COREGRAFII ( termen absolut nepotrivit),ai…LIDERI(!!), purtatori de cuvant si cine mai stie ce si se bucura de subventii banesti provenite din banii cluburilor.
Acestre GALERII, o parte din ele, se manifesta asa cum ati vazut la ultima intalnire Steaua-Dinamo si asa cum s-au comoportat chiar si peste hotare izbitund sa faca de ras numele tarii, fara ca nimeni sa fi luat o masura drastica.
Am auzit tot felul de declaratii vorbind despre AMENZILE acordate cluburilor. Amenzi ridicole daca ne gandim la banii care se investesc in aceste grupari de neisparviti certati cu legea si cu bunul simt.
Am ajuns sa nu mai putem merge pe stadioane, insotiti de sotii sau iubite, de copii minori, din pricina acestor gunoaie umane pe care nimeni nu le pedepseste, desi exista o lege in aceasta directie.
De vina sunt autoritatile politienesti si judecatoresti, de vina sunt si conducerile cluburilor care accepta, in continuare, prezenta acestui “cancer al stadioanelor”, cum pe buna dreptate ii caracteriza un jurnalist sportiv.
Justitia a ajuns sa pronunte o condamnare impotriva neispravitului si brutei care a agresat un operator, abia după un an de zile si PEDEAPSA, vezi doamne, a fost…interzicerea accesului pe stadione a golanului.
S-a ajuns intr-un punct critic, opinia publica si presa a pornit campania impotriva acestor indivizi care sfideaza comunitatea si regulile bunului simt.
E cazul sa se procedeze mai aspru, fara menajamente, in primul rand de catre cluburi si apoi de catre autoritati, pana nu este prea tarziu.

PLEASCA BASESCU

Venind de nicaieri si având ca sustinere numele unui parinte celebru, noul ministru al Culturii T. Paleologu si fost ambasador pe teritoriul printului Hamlet, e un admirator desavârsit al primului barbat al patriei.
Intr-un elan admirativ, menit sa uimeasca pâna si pe cei mai aprigi laudatori ai marinarului esuat in politica, micul Toader, posesor al unui limbaj voit elevat, se da in stamba mai abitir precum confratele Boc si, neintrebat de nimeni, sloboade câteva stranuturi admirative, vrednice de cele, odinioara, adresate Ceausescului.
In clipa rostirii tiradei cu reverberatii in tot frontul pedelist, suntem siguri ca defunctul sau parinte, inhumat cu onoruri militare din motive greu de explicat, s-a rasucit in mormânt si-a rostit acel cuvânt atât de drag si des folosit: imbecil!
E desigur, o presupunere. Cert este ca intr-o avalansa laudativa greu de egalat, minionul Toader, alintat Tedy in cercurile elitiste, a tinut sa aminteasca cetatenilor acestei tari binecuvantata de tranzitii si, in special colegilor de simtire politica ce PLEASCA!, da - exact asa - a constituit matrozul Basescu pentru partidul celor evadati din tarcul Tariceanului (cel cu economia duduind mai ceva ca o masina cu aburi).
Deci, prin urmare, si carevasazica, ministrul Culturii, a rostit dintr-un glas si cu intonatia de patimasa adoratie cel putin trei elogii menite sa ramâna in istoria imnurilor de slava adresate superiorilor.
O data a gângurit cu dictie ajustata pe la cele universitati cu plata, de dincolo de fruntariile patriei, acolo unde invata ”la gât cravata cum se leaga nodul”, toate odraslele politicienilor, cum ca seful Base e pur si simplu o... PLEASCA menita sa-i inalte in scaunele puterii, ca fara El, fara stralucita sa acrobatie politica, ei, liberalo-peistii ar fi fost nimic din ce sunt acum.
Asta a cotcodacit cu o umbra de melancolie pe chip ministrul, fiindca Base, Zeus, ar fi, nici una - nici alta, decât un alter-ego al micului NAPOLEON!
Si mai apoi, mergând pe scara istoriei Frantei, un fel de de Gaule, mai scund, care va scoate tara din tot ce este de scos…
Nici o comparatie cu vreun pesonaj legendar autohton, nici macar cu... Penes Curcanul, asta si fiindca acum suntem cu capul in Europa si cu picioarele in Neantul Valah.
Constatând ca sincerile sale laudatii ar stârni valuri de uimire si voioasa complicitate din partea… societatii civile, domnul ministru T. Paleologu a dres busuiocul la o emisiune a harnicului pseudo-liberal Tanase, cel ce miorlaie admirativ la glisarile verbale ale Dinescului.
Dar, din pacate, glontul a pornit si, ricosând din fruntea incruntata a domnului Boc, a revenit spre pieptul de arama al grabitului ministru care, daca tacea, ambasador ramânea.

INTR-O GARA MICA

Ziua de toamnă scădea sângerând. Gara era mică, înconjurată de castani bătrâni cu frunzele încă verzi. Peronul curat, cu câteva bănci răzleţe aşezate la întâmplare. O sonerie îndepărtată urmată de ticăiturile telegrafului se auzi în liniştea solemnă şi melancolică. Peste cele două linii, deasupra unei stive de traverse smolite, o barză solitară dormea sau medita într-o stranie echilibristică.
Cei doi sosiră nu mult înaintea trenului, mai bine zis nu mult înainte de sosirea acceleratului, care oprea un minut. Un singur minut, în gara pierdută în imensitatea câmpiei.
Bărbatul, înalt, trecut de prima tinereţe, agitat, îmbrăcat impecabil, ţinea o geantă de voiaj cu încuietori strălucitoare. Alături, într-o intimitate evidentă, aproape lipită de trupul fiului, bătrâna purtând un coş de papură. În mâna cealaltă legăna universala pungă de plastic vopsită în albastru prin care se zărea coloritul straniu al perelor ţuguiate alcătuind o geometrie neobişnuită.
- Nu ţi-e frig ? întrebă îngrijorată mama.
- O, nu, sigur că nu! răspunse fiul şi-o călăuzi încet spre capătul peronului, uitându-se jenat la îmbrăcămintea ei ţărănească.
Se aşezară pe banca cu şipcile rupte. El puse degajat geanta de voiaj direct pe pietrişul imitând marmora. Mama potrivi în poală paporniţa şi plasa ţinându-le strâns. Îşi privea sandalele scorojite.
- Lasă-le jos. De ce le ţii în braţe ?! se miră fiul
- Aşa. Lasă, că nu-s grele.
Trecu un acar şi salută respectuos scoţându-şi şapca soioasă.
- Cât mai este până vine ? vru să ştie mama.
- Păi vine, mamă ! zise acarul duios uitându-se la un ceas imaginar. Trebuie să vină, că e accelerat şi n-are întîrzieri. Că dacă ar avea...
- Cine-i ăsta ? întrebă fiul cu o curiozitate politicoasa.
- Jigă ! Nu-1 ţii minte pe Jjgă ? Băiatul cizmarului. Stăteau la a treia casă de la noi.
- Jigă ? se miră băiatul. Nu-l ţin minte. Te-am rugat să mă faci atent când trece cineva cunoscut. Mama tresări vinovată şi-şi adună cele două bagaje mai aproape de trupul puţin şi slăbit. Privi la barza singuratică dormitând pe stiva de traverse şi se scuza cu voce moale :
- Nu te necăji, dragul mamei. Bine că te-o recunoscut el.
Vântul învălmăşi cîteva foi purtându-le în lungul peronului. Se auzi un şuierat îndepărtat, sugrumat de liniştea zilei de toamnă.
- Să nu uiţi să desfaci brânza. Şi puiul să-l bagi în frigider. L-am tăiat azi, dar e bine să se aerisească. Perele să le dai la ăla mic că-i plac. Şi ciocolata să i-o dai.
- Perele, da! zise fiul. Ciocolata nu cred că o să-i placă. E veche !
- E veche, suspină mama, dar e de la bunica!
Ieşi şeful gării, grav şi zâmbitor, înaintând spre cei doi :
- Să trăiţi, domn inginer, şi bine-aţi venit la noi!
Mama se ridică în picioare îmbujorata de emoţie. Fiul zâmbi protocolar şi răspunse mecanic :
- Adică bine-aţi plecat de la noi !
- Orice plecare înseamnă o sosire ! decretă şeful gării satisfăcut.
- A stat două zile ! se bucură mama subliniind cuvintele.
- Nu vă supăraţi, domn' inginer, unde aveţi locul ? Să ne orientăm !
Fiul se căută în buzunar şi scoase portmoneul de piele silabisind în gând.
- Vagonul trei ! zise el.
- Păi, atunci să ne mutăm mai în faţă. Vagonul trei e lângă locomotivă.
Se ridicară toţi mergând apre celălalt capăt al peronului. Şeful gării în frunte, călcând cu o anumită eleganţă şi detaşare.
Portmoneul îi reaminti ceva fiului. Se opri şi întrebă îngrijorat:
- Nu ţi-am lăsat nişte bani, nu-i aşa?
- Lasă, mamă, că ce să fac cu ei ?
- Cum ce sa faci ?! se miră fiul.
- Lasă, că-ţi trebuie şi ţie. La oraş e mai greu. Ştiu eu!
- Totuşi ! zise el, şi vârî palma în adâncul buzunarului de la piept.
- Lasă, mamă. Să nu te gândeşti la altele. Ştii, am vrut să-ţi spun, dar n-am avut când : să nu te gândeşti nici la cheltuielile de moarte.
- Eu m-am înscris la noi la pensionari. Am cotizaţie. Sa ştii că moartea mea nu trebuie s-o plăteşti, M-am asigurat !
Fiul o privi fulgerat de cuvintele acelea aproape de neînţeles. Şeful gării se întoarse şi-l invită să înainteze. Se auzi un fluierat subţire spârgând eterul.
Fiul păşi înainte încruntat şi posomorât. Mama venea în urma lui zâmbitoare şi duioasă, purtând bagajele modeste. Basmaua îi flutura.
Şeful gării se opri în faţa ultimei bănci şi, stând într-o poziţie respectuoasă, zise :
- Aici e cel mai bine. Cunosc garnitura. Imediat după vagonul trei urmează vagonul restaurant. Bănuiesc că veţi urca la vagonul restaurant ?
Fiul nu răspunse, strânse mânerul genţii de voiaj şi se gândi la câteva vorbe duioase. Vroia să le spună mamei, dar nu le putea aduna.
Se auzi un zgomot surd şi acceleratul năvăli şerpuitor pe peron.
Mama îl privi surâzând şi ridică modestele bagaje. În dreptul lor, după previziunile şefului de gară, se opri vagonul restaurant. Fiul văzu vag, cu coada ochiului, capetele celor dinăuntru. Deschise braţele şi-şi îmbrăţişă mama. Dădu mâna cu şeful de gară şi porni alergând cu geanta de voiaj spre vagon.
Trenul se puse în mişcare. Şeful gării tresărind, smulse din braţele bătrânei cele două bagaje şi fugi de-a lungul peronului.
Le întinse în ultimul moment. Fiul le luă şi dispăru străbătând coridorul scurt şi îngust, căutând din ochi o masă.
Acceleratul porni în goana lui metalică spulberând frunzele ruginite. Barza solitară se trezi din veghe, îşi ridică ciocul roşu spre cer şi clămpăni inutil.
Pe peronul pustiu, mama flutura mâna ei albă ca o batistă.
N-o vedea însă nimeni...

TOATA LUMEA FERICITA SI CU LACRIMI PE OBRAZ...

In valmasagul declaratiilor sforaitoare despre criza, reduceri de personal, economii la buget, solutii de salvare prin concedieri urgente, Romania detine, totusi, un recormd mondial.
Cele mai multe FETIVALURI, serbari campenesti si SARBATORI din Europa si chiar de pe mapamond se organizeaza si desfasoara pe plaiul generos al Mioritei.
Cineva cu simtul umorului si al ridicolului a numarat…steagurile acestor FESTIVALURI si a obtinut cifra uluitoare de 367 pare-mi-se…
Cum ar veni, ziua si FESTIVALUL…
Cu indreptatita mandrie cetateanul roman are prilejul sa se defuleze speriat de fantoma crizei care bantuie prin EUROPA, sa-si stinga amarul cu ajutorul inventivitatii si harniciei alesilor locali directioanti de la CENTRU de catre partidele mama.
Asa se face ca recent, votantii de pe intreg cuprinsul patriei i-au putut avea alaturi, umar langa umar, pe intransigentul Boc si ingrijoratul Geoana, psalmodiind cu evlavie texte religioase intr-un cor de doamne aflate la varsta de …maturitate. Ba chiar senectute..
Zeus, alias Traian Basescu, a renuntat la serbarile de Ziua Marinei unde putea face o utila baie de multime si a tinut sa fie prezent la Tismana si mai apoi, la HORA DE LA PRISLOP.
Amazoana de Plescoi a infiorat si ea privirile votantilor de gen msculin invesmantata dupa ultimul jurnal, si a promis, trufasa, ca isi va dovedi nevinovatia in fata Comisiei care o purifica pana la bikini…
Si Vadim s-a purificat cu prilejul Adormirii Sfintei Marii, si fosta manechina, azi presedinta Camerei deputatilor, i-am uitat numele, in fine, tot ce se afla pe baricada politica inalta..
Festivalul berii, a branzei, a carnatilor de Plescoi, a muraturilor, a pepenilor, a narciselor, a gulasului, a urzicilor, a capsunilor, a verzei…murate, ce mai... o explozie de entuziasm si bani aruncati pe apa Sambetei..
In vremea asta, fostul primar BORDURA, pe numele lui Adriean Videanu, liber inca, propune fara sa clipeasca vanzarea ramasitelor economiei romanesti in la vanzarea SCOLILOR!!!
Neusinarea nu are margini, justitia doarme profound, politistii fac greva. Iar romanul vesel si poet recita in urmatoarea zicere cu caracter national: TOATA LUMEA FERICITA SI CU LACRIMI PE OBRAZ…

POEMA DE MIERCURI

DOR DE CAI
Eu sunt copilul ce viseaza
In orice noape numai cai.
Salbatici, naravasi si tineri
Venind spre mine in alai
Coamele lungi, electrizate
Imi lasa dare pe obraz
Si cand necheaza se infioara
Fosnind, padurile de brazi.
Aburul lor, din nari brumate
Inchipuie sub geam stafii…
Ei sunt uitarea amanata,
Sufletul fostilor copii.
Ii vad in bezna noptii mele
De insomnii fara temei
Si-mi este atat de dor de dansii
Cum numai grecilor…de Zei.