- Domnule Mircea Micu am sa incep abrupt, asa cum m-ati rugat, intrebându-va când l-ati cunoscut si cum pe autorul Ingerului care a strigat.
- Era imediat dupa aterizarea mea in Bucuresti, venisem sa ma consacru scriitor in loc sa fi ramas… la coasa. Asteptam pe unul din holurile somptuase de la sosea, din cladirea Uniunii, azi sediu de partid, sa aflu daca primisem ceva bani la o Sedinta a Fondului Literar. Alaturi de mine asteptau si alti tineri condeieri, majoritatea din provinicie, când a iesit vijelios si inalt cât un Gibraltar autorul Ingerului si a strigat – membru al comitetului care aproba bani – impartind generos hârtiile, cererile rezolvate.
Ajuns in dreptul meu s-a oprit o clipa si a zis: tu esti ala de la Arad, venit de la o scoala de surzi, sa faci praf Bucurestii? Cum ziceai ca te cheama? Micu? Ce nume e asta? Esti nepotul lui Samuil Micu Klein? Stai sa vad ce pot face. A disparut in interiorul camerei cu usi capitonate si s-a reintors rapid cu cererea aprobata: poftim si nu mai scrie ca prostu’ necesitati materiale la motivarea imprumutului. Scrie caz de boala…
- Când se intâmpla asta si cum ati ajuns sa deveniti aproape nedespartiti?
- Asta se intampla in 1965 si la nici doua luni am ajuns, printr-un concurs de intâmplari favorabile, sa devin… angajat al Uniunii Scriitorilor, in calitate de sef al Caselor de creatie. Eram ardelean constiincios si a doua zi de la angajare eram prezent la sediul din Kiseleff 10, la ora opt si jumatate. Evident ca am stat in curte asteptând sa vina seful meu direct, Traian Iancu si sa ma instaleze intr-un birou. Atunci s-au infiripat primele legaturi, eu fiind indemnat de prozatorul de-acu’ consacrat sa ma cazez la Mogosoaia. Acolo, de fapt, am spulberat multe zile si mai multe nopti, alaturi de nume cunoscute le literaturii române, incepând cu Marin Preda. De altfel, acestuia Fanus ii cedase camera numarul 6, cu vedere spre parcul secular, camera in care Preda s-a si savârsit, contra unei sticle de Ballantines…
- Va amintiti, cumva, la ce lucra Fanus in vremea aceea acolo, la Mogosoaia?
- Lucra, dupa câte stiu, la “Ingerul a strigat”, titlu de esenta biblica, roman partial autobiografic, pe care il incepuse la Braila, continuase sa lucreze la finisarea lui la Sinaia si apoi aici, la Mogosoaia.
Fanus lucra in general ziua. Folosea un pix care parea minuscul. Stateam in camerea nr. 27, in care murise Nichifor Crainic si in care nu vroia nimeni sa se mute din motive de… stafii.
Avea si o rubrica de sport la România literara, adevarate bijuterii literare. De câteva ori, nefiind in forma, sau neavând chef, ma ruga sa scriu eu ceva. Profitând de talentul (zice-se) meu de… parodist.
A fost o perioada fructuoasa si extraordinar de vie atunci, acolo, in vremea când erau prezenti Marin Preda, Horia Lovinescu, Cella Serghi, Ion Baiesu, Gheorghe Pitut, genialul grafician Florin Puca si mai apoi, protejatul nostru, nelinistitul fost… revolutionar, Mircea Dinescu.
- Ati fost ani de zile la conducerea Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, al carei secretar ales era Fanus Neagu. Ce ne puteti spune despre acea perioada?
- Intâi si intâi am fost ani de zile angajat la Uniunea Scriitorilor pe vremea când era presedinte Zaharia Stancu. In clipa in care s-a infiintat Asociatia de Bucuresti pentru… descentralizare(!) si Fanus s-a hotarât sa ma ia cu el, Stancu m-a sfatuit sa nu plec, dar Fanus era irezistibil. Plus ca aveam sef, ambii, pe George Macovescu, care era si ministru de Externe. Gratie lui si a expansivului brailean Fanus pe care, in certificatul de botez bisericesc il mai cheama si… Decebal, Trifan, Fanica, am izbutit sa obtinem un sediu in buricul Bucurestilor, in spatele magazinului Eva, cam pe unde era si casa Maiorescu, de pe strada Mercur.
- De fapt ce era si cu ce se ocupa aceasta Asociatie de Bucuresti?
- Imi puneti o intrebare ciudata. Era ce este si azi, cu deosebirea ca tiparea almanahuri sau… almanahe, o revista de cuvinte incrucisate, DOMINO, aveam o Cinemateca a scriitorilor obtinuta de Fanus(aprobarea) in care am adus pâna si… Portocala mecanica, faceam sezatori literare, ce mai, activitati nu gluma. Atunci l-am angajat pe MIRCEA DINESCU, tânarul poet care, cica, lucra la almanah si pe care l-am dus alaturi de noi la Casa de creatie Mogosoaia. Statea sus, la mansarda cum ar veni, in fostele chilii de calugari (zice-se) si platea o nimica toata. De altfel, la inceput, datorita generozitatii lui Fanus am avut ca salariati, pe bani bunicei, pe DAN DE{LIU, VINTILA ORNARU, (azi la Paris) RADU DUMITRU si GEORGE ALBOIU. Vreau sa precizez ca aveam un venit anual in urma publicatiilor noastre de (tineti-va strâns pixul) de 8 (opt) milioane lei vechi. Ca si comparatie, Casa scriitorilor de la mare, vila cu 45 de camere a costat… 5 milioane.
- Care era atmosfera la Mogosoaia, relatiile dintre atât de diversii locatari, ca sa ma exprim asa?
- Vreau sa zic ca Fanus era figura numarul unu acolo. Mai ales ca imediat dupa cutremurul din ‘77 se mutase in una din casutele aflate imediat la intrarea in parc. Plus ca cei de la cinematografie si in special regizorul Vitanidis, erau in fiecare seara la o mica… destindere la Castel.
In vremea aceea erau cazati in acelasi perimetru mai multe nume sonore. Nicolae Breban, intors spasit de la Paris, Alexandru Ivasiuc care nu mai era secretar al Uniunii, Marin Preda director al editurii Cartea româneasca.
Atunci, in acea perioada, intr-o duminica, a venit pe neasteptate in vizita la Mogosoaia Nicolae Ceausescu. Noi eram pe terasa, angajati in lichidarea unor pahare cu vin de pamânt, asa ca nimeni nu i-a prea dat atentie. Cica ar fi intrebat cine sunt astia si spunându-i-se ca sunt scriitori cazati aici, care au venit sa... scrie, el ar fi replicat: dar ce, ei nu au casa? Atunci se zvonea despre iremediabila inchidere a Mogosoaiei. Nu s-a intâmplat asa.
Lichidarea sa si scoaterea din folosinta scriitorilor si artistilor a izbutit-o guvernul insomniacului Ciorbea, prin genialul ministru al Culturii, Ion Caramitru. Prilej cu care ii transmit si azi calduroase multumiri.
- Ce alte intâmplari relevante va mai staruie in memorie, legate de autorul Ingerului care a strigat?
- Poate ar trebui sa povestesc câte ceva despre o calatorie in Ucraina, unde l-am insotit pe Fanus sa recupereze niste ruble pe cartile traduse aici. Desi nu eram delegatie oficiala, cei de la Kiev ne-au primit cu un protocol deosebit, si-l numeau pe Fanus sef de delegatie. In virtutea acestui rang l-au culcat intr-o camera separata, eu si Radu Dumitru, dramaturgul, ocupând un apartament somptuos. S-a nimerit sa fie si o intâlnire internationala de fotbal intre echipele celor doua tari, asa ca hotelul la care am fost cazati gemea de… turisti veniti, de fapt, la mica bisnita. Un infocat rapidist, care era posesorul a zece sticle de vin Galbena de Odobesti trecute prin vama fara probleme, le-a vândut lui Fanus care, vorba lui, era… mai mare peste 5 mii de ruble, onorariul primit.
In una din seri, lovit de compasiune pentru bietii compatrioti cu care serveam cina in restaurantul hotelului, a comandat 2 (doua) kilograme de icre negre si 10 (zece) sticle de Krepkaia, vodka trotil. Destul ca, azi dupa aproape 40 de ani poate afla si Stela Neagu, doamna lui Fanus) din contravaloarea unei masini Volga, Fanus a ajuns acasa cu câteva bijuterii, bratari de chihlimbar, o bicicleta facuta cadou fiicei mele si, culmea, cu trei sifoane de metal a câte 5 litri, pe care nu le-a putut folosi niciodata, lovindu-ne de refuzul indârjit al sifonarilor. Le era frica sa nu explodeze!!
Intorsi cu trenul, in vagonul restaurant a cumparat tot vinul existent pentru putinii ocupanti, iar in gara la Chisinau, ajunsi la miezul noptii, am deschis geamul si am cântat prima strofa din Desteapta-te române.
N-am sa uit, de asemenea, o vizita acasa la autorul Ingerului care a strigat, impreuna cu Cezar Grigoriu, ginerele lui Gheorghiu Dej si dramaturgul Vintila Ornaru, atunci, Fanus promisese sa nu puna gura pe vin, spre a nu-l necaji pe tatal sau, nea Vasile Neagu, fost aviator technician in timpul razboiului si iscusit tâmplar. Drept pentru care Fanus parasea din cinci in cinci minute camera in care noi petreceam si tragea pe furis câte o cana de vin dintr-o damigeana ascunsa intr-un scrin vechi.
De la o vreme, nea Vasile, care observase manevra, având in vedere ca Fanus devenea din ce in ce mai… vobaret i-a zis: “Fane tata, nu te mai chinui, ca rupi pingelele de pomana si-i strici gustul”. Sunt multe povesti frumoase cu Fanus, era impetuos si dornic de viata, plin de umor, cu replica pitoreasca, cititor pasionat, devorator de literatura, as zice, ca si azi. El este autorul multor ziceri memorabile dintre care doua au ramas celebre. Cea despre vin, cum trebuie sa fie... dânsul? Alb, sec, gratis, rece si… mult.
Intrebat ce ar vrea sa fie in aceasta tara… socialista Fanus a replicat: minoritate nationala.
- V-as ruga sa sintetizati in câteva cuvinte ce reprezinta Fanus Neagu pentru literatura româna de azi, de ieri si de mâine.
- Voi reproduce niste rânduri dintr-o carte a mea despre Frumosul nebun al marilor orase. Scriam acum câtiva ani asa: Bijutier al cuvântului de limba româneasca, mâna sa de poet sfintind proza imbracând-o in odajdii de taina, scrie nesomnuri fabuloase cu ierni care se prabusesc peste cantoane parasite, chemând ingeri pe care de atâtea ori i-a strigat.
E un nebun frumos, al marilor orase incercând sa plimbe prin Capitala o biserica asezata pe o sanie la care nu se inhama nimeni. Fanus e un pierzant benevol. Cunoaste ruletele vietii mai bine decât crupierii de la Monte Carlo. E un nelinistit, cântându-si destinul care scapara ca un stilet de argint in rana deschisa a prozei române. Prea multe stele a stins la tâmpla cititorului, acest risipitor de metafore aurifere si poet din nascare.
Urcând din baltile adapostind schelete de crapi adormiti de batrânete, el vrea sa fie PASARE CU PENELE MUIATE IN VINURI PASTRATE IN MANASTIRI…
.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu