POEMA DE MIERCURI

Si se facea ca prin Ardeal
Umbla, de o vreme, Iancu iar
Trecand ingandurat pe cal
Si cu pistoalele-n serpar.
Era tot tanar si fecior
Si avea pe chip surasul bland
Si ochii mistuiti de dor
Arzand pe fata lui de sfant.
El se oprea din cand in cand
S-asculte-n noapte, nemiscat,
Zbaterea codrilor in vant
Trecand spre cer ca un oftat.
Frunza in cale de-i cadea
In leganare si alint
De aur, toata, se facea
Si iarba toata, de argint…
Mesteceni, lumanari de foc
Ardeau in fosnet tremurat
Sa-i fie drumul cu noroc
Si aerul inmiresmat.
Iar motii lui, de dor plangand
Din munti batrani, din tanar plai
Veneau sa-l vada iar trecand
E al lor, de-a pururi, tanar Crai.

STEFAN CEL MARE SI BOC...

Intr-un discurs vecin cu delirul plin de metafore si interjectii grobiene, un politician (cica) pedelist si fanatic, a declarat cum ca BOC CEL POC ar fi, nici una, nici altul, decat urmasul lui STEFAN cel MARE.
Sub privirile incetosate de briza marina, junii necorupti inca ai scolii de vara pedeliste, incremenira in extaz auzind teribila comparatie: STEFAN cel MARE si BOC…
Care vasazica acest ardelean de inaltime aproape normala, luat de la coasa si pus in fruntea tarii de catre un corabier venerat ZEUS, care se incurca in decizii pecum o mireasa rea de musca in himenul artificial, a devenit SIMBOL NATIONAL.
Asta fiindca, s-a aruncat in cap de pe un ring de televiziune fara sa pateasca nimic (cica), canta in falset imnul fostilor barbati : CE FLACAU ERAM ODATA, fiindca trage la coasa ca nimeni altul, sta sluj in fata stapanului din dealul Cotrocenilor, inaugureaza sosele internationale care se surpa dupa plecarea lui, vorbeste non stop si despre toate, incoerent dar sobru, si, uneori, plimba prin Bucuresti un ursulet de plus egal ca marime spre dormitorul unei ipotetice amante.
Daca Boc e comparat cu Domnul Moldovei, apoi cei din partidele concurente sunt musai obligate sa reactioneze in consecinta.
Intelegem ca VANGHELIE poate deveni simplu, MIHAI VITEAZUL, cloroticul CRIN ANTONESCU…ION ANTONESCU, madam UDREA ELENA, pupila stim noi cui DOAMNA CHIAJNA, meditabundul BECALI insasi PETRU RARES, entuziastul GEOANA chiar IANCU JIANU.
Si, in fine, C.V.TUDOR, fireste, IOAN VODA CEL CUMPLIT….
Ar mai fi si ornintoricul cu tripla cetatenie, salvatorul puscariasilor si al curvelor de pripas, NATI MEIR, caruia i-am gasit un corespondent dar ne e ca vom fi acuzati de antisemitism.
Pe cand eu, sunt, de fapt, ( vorba lui ION BARBU), ANTIMISIT si nu..ANTISEMIT! Si fiindca tot suntem in tara in care o…ministreasa se deplaseaza la malul marii sa evalueze din ochi inzestrarile sexuale ale salvamarilor, chestie care ar face o sa paleasca de invidie pe chiar CIOCIOLINA, devoratoare de masculi cu fulgi cu tot, eu zic sa-i gasim un nume pe masura si tarii.
In ton cu delirul estropiatului cu figura de ins lasat cu bilet de voie 3 zile libre de la MARCUTA, sa ne unim glasurile si sa rostim noua denumire a scumpei noastre patrii:BOCMANIA !!

BUCURESTI,MON AMOUR

„Oraş al Prăbuşirilor” denumit de Octav Dessila, „al bucuriei” după strălucitul cărturar Kogălniceanu, „al năpraznicelor vremi” după Ionescu Gion, „micul Paris” după exclamaţia unui înamorat rămas necunoscut, „al frumoşilor nebuni” după Fănuş Neagu, oraşul acesta, râvnit de mine în anii când eram mai tânar şi la trup curat, mă fascinează încă.
Întemeiat (cică) de un cioban cu duhul chivernisirii, după unii, de Mircea cel Bătrân după alţii, pomenit în hrisoave de „mondialul” Vlad Ţepeş (a se citi „Dracula”), ridicat în mijlocul Câmpiei Române, pitoresc si de neînvins de vremi, Bucureşti vine din uitarea vremii de demult şi se duce fără oprelişte spre o incertă viitorime.
Zguduit de năpraznice răzvrătiri de pământ, încercat de incendii devastatoare, înecat uneori de ploi torenţiale, sluţit de oameni lacomi şi nesimţitori la urâţenie, îşi păstrează încă, precum o vestită celebritate a unui timp pierdut, invicibila-i frumuseţe cu mereu constantă cochetărie.
Bucureştii trebuie savuraţi în zori, când luna se răsfaţă încă sub roua nopţii şi teii exaltă miros inegalabil şi îmbietor la somn.
Din fostele grădini de odinioară, Stavri, Scufa, Şapte nuci, Livedea cu duzi, Icoana, Ioanid, stafiile arborilor ghilotinaţi fără milă îşi răsucesc rădăcinile încercând noi vlăstare.
În cartiere cu iz de mahala romantică mai există încă alcătuiri şi siluete arhitectonice care anulează, prin rafinamentul liniilor, hidoasele cazemate de beton sau bulibăşeala snoabă şi fără sens a mult lăudatelor cartiere în care îşi închipuie că există snobi, şmecheri şi analfabeţi la modă.
Mă pierd uneori, în zori oxidaţi de poluare, în acele secrete zone în care talentul şi delicateţea arhitecţilor români au imaginat arcade suple, feronerii încolăcite de fragedă glicină şi în zidurile cărora se aud, dacă ai urechea nepângărită de manele, vechi melodii de dragoste şi moarte. Sunt 550 de ani de când Bucureştii se încăpăţânează să reziste, sfidând ani, lăcomii, cataclisme, neodihnită prostie umană, tânăr încă, mereu renăscut dintr-o cenuşă de frumuseţi care au fost şi vor rămâne încă, spre uimirea celor care azi îl traversează grăbiţi şi insensibili.
Să-l îmbrăţişăm o clipă cu privirea şi să-l ocrotim prin vremi devastatoare.