INTR-O GARA MICA

Ziua de toamnă scădea sângerând. Gara era mică, înconjurată de castani bătrâni cu frunzele încă verzi. Peronul curat, cu câteva bănci răzleţe aşezate la întâmplare. O sonerie îndepărtată urmată de ticăiturile telegrafului se auzi în liniştea solemnă şi melancolică. Peste cele două linii, deasupra unei stive de traverse smolite, o barză solitară dormea sau medita într-o stranie echilibristică.
Cei doi sosiră nu mult înaintea trenului, mai bine zis nu mult înainte de sosirea acceleratului, care oprea un minut. Un singur minut, în gara pierdută în imensitatea câmpiei.
Bărbatul, înalt, trecut de prima tinereţe, agitat, îmbrăcat impecabil, ţinea o geantă de voiaj cu încuietori strălucitoare. Alături, într-o intimitate evidentă, aproape lipită de trupul fiului, bătrâna purtând un coş de papură. În mâna cealaltă legăna universala pungă de plastic vopsită în albastru prin care se zărea coloritul straniu al perelor ţuguiate alcătuind o geometrie neobişnuită.
- Nu ţi-e frig ? întrebă îngrijorată mama.
- O, nu, sigur că nu! răspunse fiul şi-o călăuzi încet spre capătul peronului, uitându-se jenat la îmbrăcămintea ei ţărănească.
Se aşezară pe banca cu şipcile rupte. El puse degajat geanta de voiaj direct pe pietrişul imitând marmora. Mama potrivi în poală paporniţa şi plasa ţinându-le strâns. Îşi privea sandalele scorojite.
- Lasă-le jos. De ce le ţii în braţe ?! se miră fiul
- Aşa. Lasă, că nu-s grele.
Trecu un acar şi salută respectuos scoţându-şi şapca soioasă.
- Cât mai este până vine ? vru să ştie mama.
- Păi vine, mamă ! zise acarul duios uitându-se la un ceas imaginar. Trebuie să vină, că e accelerat şi n-are întîrzieri. Că dacă ar avea...
- Cine-i ăsta ? întrebă fiul cu o curiozitate politicoasa.
- Jigă ! Nu-1 ţii minte pe Jjgă ? Băiatul cizmarului. Stăteau la a treia casă de la noi.
- Jigă ? se miră băiatul. Nu-l ţin minte. Te-am rugat să mă faci atent când trece cineva cunoscut. Mama tresări vinovată şi-şi adună cele două bagaje mai aproape de trupul puţin şi slăbit. Privi la barza singuratică dormitând pe stiva de traverse şi se scuza cu voce moale :
- Nu te necăji, dragul mamei. Bine că te-o recunoscut el.
Vântul învălmăşi cîteva foi purtându-le în lungul peronului. Se auzi un şuierat îndepărtat, sugrumat de liniştea zilei de toamnă.
- Să nu uiţi să desfaci brânza. Şi puiul să-l bagi în frigider. L-am tăiat azi, dar e bine să se aerisească. Perele să le dai la ăla mic că-i plac. Şi ciocolata să i-o dai.
- Perele, da! zise fiul. Ciocolata nu cred că o să-i placă. E veche !
- E veche, suspină mama, dar e de la bunica!
Ieşi şeful gării, grav şi zâmbitor, înaintând spre cei doi :
- Să trăiţi, domn inginer, şi bine-aţi venit la noi!
Mama se ridică în picioare îmbujorata de emoţie. Fiul zâmbi protocolar şi răspunse mecanic :
- Adică bine-aţi plecat de la noi !
- Orice plecare înseamnă o sosire ! decretă şeful gării satisfăcut.
- A stat două zile ! se bucură mama subliniind cuvintele.
- Nu vă supăraţi, domn' inginer, unde aveţi locul ? Să ne orientăm !
Fiul se căută în buzunar şi scoase portmoneul de piele silabisind în gând.
- Vagonul trei ! zise el.
- Păi, atunci să ne mutăm mai în faţă. Vagonul trei e lângă locomotivă.
Se ridicară toţi mergând apre celălalt capăt al peronului. Şeful gării în frunte, călcând cu o anumită eleganţă şi detaşare.
Portmoneul îi reaminti ceva fiului. Se opri şi întrebă îngrijorat:
- Nu ţi-am lăsat nişte bani, nu-i aşa?
- Lasă, mamă, că ce să fac cu ei ?
- Cum ce sa faci ?! se miră fiul.
- Lasă, că-ţi trebuie şi ţie. La oraş e mai greu. Ştiu eu!
- Totuşi ! zise el, şi vârî palma în adâncul buzunarului de la piept.
- Lasă, mamă. Să nu te gândeşti la altele. Ştii, am vrut să-ţi spun, dar n-am avut când : să nu te gândeşti nici la cheltuielile de moarte.
- Eu m-am înscris la noi la pensionari. Am cotizaţie. Sa ştii că moartea mea nu trebuie s-o plăteşti, M-am asigurat !
Fiul o privi fulgerat de cuvintele acelea aproape de neînţeles. Şeful gării se întoarse şi-l invită să înainteze. Se auzi un fluierat subţire spârgând eterul.
Fiul păşi înainte încruntat şi posomorât. Mama venea în urma lui zâmbitoare şi duioasă, purtând bagajele modeste. Basmaua îi flutura.
Şeful gării se opri în faţa ultimei bănci şi, stând într-o poziţie respectuoasă, zise :
- Aici e cel mai bine. Cunosc garnitura. Imediat după vagonul trei urmează vagonul restaurant. Bănuiesc că veţi urca la vagonul restaurant ?
Fiul nu răspunse, strânse mânerul genţii de voiaj şi se gândi la câteva vorbe duioase. Vroia să le spună mamei, dar nu le putea aduna.
Se auzi un zgomot surd şi acceleratul năvăli şerpuitor pe peron.
Mama îl privi surâzând şi ridică modestele bagaje. În dreptul lor, după previziunile şefului de gară, se opri vagonul restaurant. Fiul văzu vag, cu coada ochiului, capetele celor dinăuntru. Deschise braţele şi-şi îmbrăţişă mama. Dădu mâna cu şeful de gară şi porni alergând cu geanta de voiaj spre vagon.
Trenul se puse în mişcare. Şeful gării tresărind, smulse din braţele bătrânei cele două bagaje şi fugi de-a lungul peronului.
Le întinse în ultimul moment. Fiul le luă şi dispăru străbătând coridorul scurt şi îngust, căutând din ochi o masă.
Acceleratul porni în goana lui metalică spulberând frunzele ruginite. Barza solitară se trezi din veghe, îşi ridică ciocul roşu spre cer şi clămpăni inutil.
Pe peronul pustiu, mama flutura mâna ei albă ca o batistă.
N-o vedea însă nimeni...