vineri, 23 octombrie 2009

INCEPE CIRCUL ELECTORAL

Intr-o tara aflata in colaps economic, cu incredibile scene de saracie derulate sub ochii nostri, intr-o Romania a tuturor…posbilitatilor, cum multi o denumesc ironic, a inceput vanzoleala electorala.
Doi dintre anajatii in cursa electorala n-au ezitat sa foloseasca drept indemn electoral sintagma PENTRU O ROMANIE A BUNULUI SIMT.
Trebuie sa recunosteti ca o mai flagranta impertinenta nici ca se putea…
Asadar, de dimineata pana seara, era sa scriu frumose versuri spune tara!, majoritatea posturilor de televiziune macina la moara inutila a comentariilor fara sfarsit.
Analisti, politicieni, trancanitori de ocazie, fatuce (vorba lui Cristoiu),anonimi, care mai de care mai ingenios si mai convingator arunca spre urechile si ochii plictisiti ai electorilor posibili, indemnuri, sfaturi, previziuni.
Marele Zeus, Basescu cel ingenios, face zile negre recentei…
majoritati unite (pana la proba contrarie) si jongleaza zilnic cu Constitutia.
Concomitent se preumbla prin tara insotit de sotie si de pupila sa politica, frumoasa Elena spre a fascina electoratul cu gesturile sale atat de populare.
Domnul Crin, cel senin, ataca la baioneta si opune premierului GASIT de domnul Basescu, un…neamt vestit pentru felul in care a fost ales de catre populatia Sibiului.
In acelasi timp, se lanseaza in urbea lui Boc, cu fular galben si vorbe mestesugite acuzandu-l pe Basescu cum ca i-a…furat sloganul.
Mircea Geoana ataca zilnic la baioneta cu flamura primarului sibian in frunte.
Concomitent, ne asigura de caderea inevitabila a Basescului.
Gigi Becali nu doar ca s-a lansat dar s-a si inscris in cursa rostind celebrele cuvinte de acum CANDIDEZ PENTRU CA TARA SA NU FIE CONDUSA DE TIRAN !
Oare cine o fi…TIRANUL?
Primarele Oprescu se preumbla prin tara si exceleaza in discursuri hazoase.
Impulsivul VADIM TUDOR se lanseaza…in strada si ne asigura ca il va face arsice pe actualul presedinte.
Unul dintre…pretendenti, daca nu chiar doi, s-au retras mofluzi si
dezamagiti.
Dar, fiti pe faza romani! Incepe circul electoral !
Totul e sa aveti nervi si rabare. Si, bineinteles…umor.

vineri, 9 octombrie 2009

LANSARI, SARBE, GREVE...

In trancaneala mediatica ce ne asalteaza zilnic, reprezentanti, cica, ai vointei…poporului, politicieni de toate gradele, se straduiesc sa-si dovedeasca utilitatea in buna gospodarire a tarisoarei.
Fiecare sustine ca numai partidul din care face parte e capabil sa ne scoata din criza la care suntem obligati sa participam aliniindu-ne.
Concomitent, candidatii la presedintie au fost lansati cu tamtamul de rigoare, steaguri, aplauze, promisiuni.
Traian Basescu a gasit formula lansarii inspirata de un …reprezentant al poporului care l-a sfatuit sa candideze in timp ce se afla la o adunare-targ spontana dar organizata de primaria unui orasel banatean.
Festivaluri de bere, sarmale, piscoturi, cascaval, must, gulas, crizanteme de toamna, ofera tot atatea bai de multime.
Se tin discursuri sforaitore pe care nu le asculta nimeni, se fac pomisiuni solemne si juraminte de fidelitate fata de tara si popor.
Premierul cu nume mono silabic ne asigura ca vom avea si pensii si salarii, opozitia zice ca nu vom avea nimic, sindicatele au iesit in strada, prefectii au ramas, o parte dintre ei, someri, noua putere pedelista e pusa pe fapte mari.
Dar, caci exista un dar, spectrul motiunii de cenzura planeaza deasupra partidului condus din umbra de Traian Basescu si vom vedea daca actuala domnie a Bocului se va solda cu un esec previzibil.
Pana atunci, clampanitorii de serviciu( aceiasi) promit marea cu sarea. Taranii denumiti pompos, fermieri, asteapta subventiile, profesorii bani promisi, micii intreprinzatori scaderea poverii impozitelor.
Depare, in Romania profunda, tot acest circ mediatic e ignorat cu desavarsire si votantul de maine, alegatorul, sta intr-o fireasca espectativa asteptand un ipotetic salvator.
In orasele mari, sarbele electorale continua si vor continua sub privirile ironice sau ingduitoare ale romanilor care nu mai cred in nimic

POEMA DE MIERCURI

Dor de Avram Iancu

De Iancu-mi este dor acum
Padurea-i pulbere si fum
Si fiecare frunza sa
Intors in vesnicia sa
Padurea-i pulbere de acum
S-au dus nadejdi din ierni de fum
Goruni cu frunza tremurand
Isi muta trunchiul in pamant.
Mai canta mierla a pustiu
Si plange-n sufletul meu viu
Si de atata dor de el
Ma fac troita si inel…

marți, 6 octombrie 2009

JUSTIN CAPRA - Sublimul fabulos are un nume spiritualizat !

Americanii, canadienii, nemţii şi italienii au vrut să-l "importe". De fiecare dată, răspunsul lui a fost "Nu.Mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic".
Pe lângă aparate de zbor şi maşini, Capră a inventat şi motociclete neconvenţionale. Justin Capră, românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie. Când l-au "vizitat", hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună.

Cu rucsacul zburător în beciurile miliţiei
Rucsacul zburător i-a adus, la început, doar belele. "În 1956 l-am propus Academiei şi bineînţeles că am produs ilaritate. <> şi mă rog, chestii d-astea. În '58 l-am brevetat. Dar, în '56, pentru că aveam intenţia să realizez un astfel de aparat şi nişte maşinuţe, am făcut prostia să merg, neştiind puterea comuniştilor, la Ambasada Americană să cer sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ţinut mult - două săptămâni - dar dormeam pe ciment şi mâncam un sfert de pâine pe zi. Înainte de asta eram ofiţer de aviaţie. După - am fost dat afară din Armată şi am fost trecut la index. Spălam maşini, măturam, ca să pot exista. Până în1962, când a venit Expoziţia Americană la Bucureşti şi şi-au expus americanii aparatul lor de zbor. Diferenţa între al meu şi al lor erade culoare: al lor era gri şi al nostru - negru. Altminteri erau identice".

O jucărie: curent electric din zgomot
Americanii şi mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe tovarăşi să-şi reconsidere poziţia faţă de Justin Capră. L-au reabilitat oarecum, adică şi-a putut găsi un loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar şi munca de jos a fost o "sursă de inspiraţie". Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! "Am folosit un telefon Bell, o membrană cu o bobină şi un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie şi recoltam în altă parte curent. Nu am reuşit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din reţea". Asta este una dintre invenţiile pe care le-a considerat jucării şi nu s-a obosit să le breveteze.

"Nu se poate, da' funcţionează"
Există însă o invenţie pe care ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit explicaţia fizică. "Am realizat odată un dispozitiv care micşora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că fiecărei acţiuni trebuie să-i corespundă o reacţiune egală şi de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roţi, n-avea interacţiune magnetică şi al naibii se mişca. Bineînţeles, consuma, nu era perpetuum mobile. Şi atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, şi m-a dus la Consiliul Naţional de Ştiinţă şiTehnologie. Şi acolo a venit un hectar de mărimi - profesori,academicieni, savanţi - şi prima expresie a fost <>. La care Groza zice <>Doctor în fizică, Dan Vamanu, care a fost şef de promoţie la Oxford, a studiat dispozitivul şi mi-a zis . <>".

Circa 100 de vehicule neconvenţionale
Justin Capră a realizat 72 de prototipuri de autoturisme cu consum infim (2 litri de benzină pentru un drum între Bucureşti şi Iaşi, cu viteza medie de 70km/h), 7 aparate de zbor neconvenţionale pe care le-a testat personal şi 15 motoare neconvenţionale. Din toate acestea, doar o invenţie - automobilul fără caroserie, cu efect pelicular - şi-a găsit o oarecare aplicare.Este vorba despre un prototip care a rămas la stadiul de machetă pentru că Justin Capră n-a avut bani să-l construiască. "Un automobil cu caroseria dintr-o perdea aeriană, care creează şi o propulsie şi poate face, eu ştiu, şi aer condiţionat în maşină. Este vorba de un jet de aer evacuat din faţă şi aspirat în spate, care îmbracă ocupanţii autovehiculului. Am aruncat şi apă pe el, nu se întâmplă nimic - nu plouă, nu ninge". Iar aplicarea a fost mai mult decât modestă: un cetăţean din Bacău a folosit invenţia lui Capră pentru a realiza un acvariu care n-are un perete, dar ţine, totuşi, şi apa, şi peştii!

Întrebare frecventă: "De ce nu plecaţi?"
De ce n-a plecat să se realizeze în ţări mai civilizate? "M-a întrebat asta un ziarist pe vremea lui Ceauşescu. I-am zis <>. După revoluţie au venit alţii să mă întrebe <>. Păi ce, să mănânc lebede la Viena? Şi pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America, Germania, Canada... Credeţi că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România..."

Nu există inginer adevărat fără cultură
Acum, Justin Capră are 75 de ani, dar nici vorba, nici mişcarea nu-i arată vârsta. El pune "tinereţea" pe seama familiei. "Tata a murit la 90 de ani pentru că l-a lovit o maşină când era pe bicicletă. Bunicii,mătuşile - la 102, 107, 110... "Lucrează la al 73-lea prototip de autoturism şi şi-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze şi să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit. Nu este însă uşor să ajungi ucenicul lui Capră. "Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultură, ci un simţ al sintezei. Kant zice <>. Ei, cum dracu' poţi să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănţuită? Şi spune că morala poate fi în afara moralei creştine, ceea ce iar este o greşeală. (...) Newton zice <>. Pentru că nu există esenţe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre cunoaştere pe care nu o s-o întâlnim pentru că, curba asimptotă întâlneşte verticala cunoaşterii undeva la infinit."

Info plus
EMIGRAREA

Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învăţând voi fi mai liber şi mai fericit. Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învăţătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr egal subiectiv?Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferenţial,centrifug, nu dă răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoaşterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul ştiinţific oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilităţi, conjuncturi, relativitate. Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin. Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, ştiinţa spirituală este de aceea interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare. Există totuşi o cale şi anume: evoluţie în plan spiritual, în plan creştin, pentru că iubirea, stima, toleranţa rezolvă toate problemele. Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimţire, este un alt fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic şi când văd rezultatul muncii mele.S unt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede alfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat şi chiar agresat fizic, şi de ce? Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obişnuit. Deranjez nişte somnolenţe, nişte tipare. Lumea nu are nevoiede oameni care nu cred în definiţii, care nu cred în academii şi nici în premianţi oficiali.Când ţin o conferinţă sau un curs văd discipolii mei plecând mai îngânduraţi. Am acest defect, această particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înţeleg faptul că există o programare din afara noastră, în alt raport spaţiu - timp. (Care spaţiu, care timp? alte relativităţi?).Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noţiunea de bine şi de rău. Dar nici nu îl înţeleg pe filosoful Kant atunci când afirmă că dânsul îşi este propriul lui stăpân! Cum poate un om fi stăpân pe el într-o lume înlănţuită?Prefer înţelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală. Eu nu sunt în măsură să ofer soluţii, nu mă pricep, soluţii vă poate da natura, în măsura înţelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni, vorbăreţi, colesterolizaţi, cu ţinută opulentă şi ostentativă. Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă,în aer, în filosofia ţăranului bătrân, pardon, nu în ţăranul de lângă metropolă.Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monarhului şi al sacerdotului. Nici pe filosoful Platon nu-l înţeleg atunci când şi-a declarat repubica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a şcolit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter.Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oameniadevăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin. JUSTIN CAPRĂ


marți, 15 septembrie 2009

POEMA DE MIERCURI

Si se facea ca prin Ardeal
Umbla, de o vreme, Iancu iar
Trecand ingandurat pe cal
Si cu pistoalele-n serpar.
Era tot tanar si fecior
Si avea pe chip surasul bland
Si ochii mistuiti de dor
Arzand pe fata lui de sfant.
El se oprea din cand in cand
S-asculte-n noapte, nemiscat,
Zbaterea codrilor in vant
Trecand spre cer ca un oftat.
Frunza in cale de-i cadea
In leganare si alint
De aur, toata, se facea
Si iarba toata, de argint…
Mesteceni, lumanari de foc
Ardeau in fosnet tremurat
Sa-i fie drumul cu noroc
Si aerul inmiresmat.
Iar motii lui, de dor plangand
Din munti batrani, din tanar plai
Veneau sa-l vada iar trecand
E al lor, de-a pururi, tanar Crai.

STEFAN CEL MARE SI BOC...

Intr-un discurs vecin cu delirul plin de metafore si interjectii grobiene, un politician (cica) pedelist si fanatic, a declarat cum ca BOC CEL POC ar fi, nici una, nici altul, decat urmasul lui STEFAN cel MARE.
Sub privirile incetosate de briza marina, junii necorupti inca ai scolii de vara pedeliste, incremenira in extaz auzind teribila comparatie: STEFAN cel MARE si BOC…
Care vasazica acest ardelean de inaltime aproape normala, luat de la coasa si pus in fruntea tarii de catre un corabier venerat ZEUS, care se incurca in decizii pecum o mireasa rea de musca in himenul artificial, a devenit SIMBOL NATIONAL.
Asta fiindca, s-a aruncat in cap de pe un ring de televiziune fara sa pateasca nimic (cica), canta in falset imnul fostilor barbati : CE FLACAU ERAM ODATA, fiindca trage la coasa ca nimeni altul, sta sluj in fata stapanului din dealul Cotrocenilor, inaugureaza sosele internationale care se surpa dupa plecarea lui, vorbeste non stop si despre toate, incoerent dar sobru, si, uneori, plimba prin Bucuresti un ursulet de plus egal ca marime spre dormitorul unei ipotetice amante.
Daca Boc e comparat cu Domnul Moldovei, apoi cei din partidele concurente sunt musai obligate sa reactioneze in consecinta.
Intelegem ca VANGHELIE poate deveni simplu, MIHAI VITEAZUL, cloroticul CRIN ANTONESCU…ION ANTONESCU, madam UDREA ELENA, pupila stim noi cui DOAMNA CHIAJNA, meditabundul BECALI insasi PETRU RARES, entuziastul GEOANA chiar IANCU JIANU.
Si, in fine, C.V.TUDOR, fireste, IOAN VODA CEL CUMPLIT….
Ar mai fi si ornintoricul cu tripla cetatenie, salvatorul puscariasilor si al curvelor de pripas, NATI MEIR, caruia i-am gasit un corespondent dar ne e ca vom fi acuzati de antisemitism.
Pe cand eu, sunt, de fapt, ( vorba lui ION BARBU), ANTIMISIT si nu..ANTISEMIT! Si fiindca tot suntem in tara in care o…ministreasa se deplaseaza la malul marii sa evalueze din ochi inzestrarile sexuale ale salvamarilor, chestie care ar face o sa paleasca de invidie pe chiar CIOCIOLINA, devoratoare de masculi cu fulgi cu tot, eu zic sa-i gasim un nume pe masura si tarii.
In ton cu delirul estropiatului cu figura de ins lasat cu bilet de voie 3 zile libre de la MARCUTA, sa ne unim glasurile si sa rostim noua denumire a scumpei noastre patrii:BOCMANIA !!

BUCURESTI,MON AMOUR

„Oraş al Prăbuşirilor” denumit de Octav Dessila, „al bucuriei” după strălucitul cărturar Kogălniceanu, „al năpraznicelor vremi” după Ionescu Gion, „micul Paris” după exclamaţia unui înamorat rămas necunoscut, „al frumoşilor nebuni” după Fănuş Neagu, oraşul acesta, râvnit de mine în anii când eram mai tânar şi la trup curat, mă fascinează încă.
Întemeiat (cică) de un cioban cu duhul chivernisirii, după unii, de Mircea cel Bătrân după alţii, pomenit în hrisoave de „mondialul” Vlad Ţepeş (a se citi „Dracula”), ridicat în mijlocul Câmpiei Române, pitoresc si de neînvins de vremi, Bucureşti vine din uitarea vremii de demult şi se duce fără oprelişte spre o incertă viitorime.
Zguduit de năpraznice răzvrătiri de pământ, încercat de incendii devastatoare, înecat uneori de ploi torenţiale, sluţit de oameni lacomi şi nesimţitori la urâţenie, îşi păstrează încă, precum o vestită celebritate a unui timp pierdut,
invicibila-i frumuseţe cu mereu constantă cochetărie.
Bucureştii trebuie savuraţi în zori, când luna se răsfaţă încă sub roua nopţii şi teii exaltă miros inegalabil şi îmbietor la somn.
Din fostele grădini de odinioară, Stavri, Scufa, Şapte nuci, Livedea cu duzi, Icoana, Ioanid, stafiile arborilor ghilotinaţi fără milă îşi răsucesc rădăcinile încercând noi vlăstare.
În cartiere cu iz de mahala romantică mai există încă alcătuiri şi siluete arhitectonice care anulează, prin rafinamentul liniilor, hidoasele cazemate de beton sau bulibăşeala snoabă şi fără sens a mult lăudatelor cartiere în care îşi închipuie că există snobi, şmecheri şi analfabeţi la modă.
Mă pierd uneori, în zori oxidaţi de poluare, în acele secrete zone în care talentul şi delicateţea arhitecţilor români au imaginat arcade suple, feronerii încolăcite de fragedă glicină şi în zidurile cărora se aud, dacă ai urechea nepângărită de manele, vechi melodii de dragoste şi moarte. Sunt 550 de ani de când Bucureştii se încăpăţânează să reziste, sfidând ani, lăcomii, cataclisme, neodihnită prostie umană, tânăr încă, mereu renăscut dintr-o cenuşă de frumuseţi care au fost şi vor rămâne încă, spre uimirea celor care azi îl traversează grăbiţi şi insensibili.
Să-l îmbrăţişăm o clipă cu privirea şi să-l ocrotim prin vremi devastatoare.

marți, 25 august 2009

ION COJA-PREDICA DE LA PATRU VODA


Predica de la Pătru Vodă
Cuvant lămuritor



Domnule profesor ION COJA, s-a întâmplat un lucru extraordinar în ziua de 15 august, la Mânăstirea Pătru Vodă: în faţa a sute de credincioşi, predica despre Maica Domnului aţi ţinut-o dumneavoastră, un laic, un mirean. Povestiţi-ne, vă rog, ce este de povestit.

Vă povestesc cu mare plăcere. Vineri, 14 august, am ajuns spre seară la Pătru Vodă, ca pelerin. Aveam promisiunea unei întâlniri cu părintele stareţ, cerusem favoarea unei discuţii amănunţite şi o aşteptam pentru a mă lămuri într-o chestiune deosebit de importantă pentru mine, dar şi pentru alţii. Spre seară călugării, mai exact fraţii monahi Ieremia şi Teodot, m-au poftit la slujba de prohodire a Maicii Domnului. Eram rupt de oboseală, dar am mers, în strană alături de monahi. M-am văzut cu părintele stareţ preţ de o clipă numai, cât am sărutat Crucea din mâna sa. La sfârşitul slujbei, un călugăr a venit la mine şi mi-a transmis din partea Părintelui Justin că eu voi ţine predica de a doua zi!... Nu mi-a venit să cred, abia când am înţeles că nu este o confuzie am întrebat: „Despre ce să vorbesc?” Mi s-a răspuns: „Ce vreţi dumneavoastră să spuneţi despre Maica Domnului!”

De când vă cunoaşteţi cu părintele Justin Pârvu?

Eu îl ştiu de mulţi ani, din citite şi auzite, dar am stat de vorbă o singură dată în urmă cu trei luni, vreo zece minute, nu mai mult, când i-am cerut binecuvîntarea pentru candidatura mea la preşidenţia României. Nu vreau să spun vorbe mari, dar gestul părintelui a fost pentru mine gest împărătesc, ca împăraţii din basme a procedat, punându-mă la încercare, să vadă dacă sunt vrednic să cer mâna domniţei!

Despre ce domniţă este vorba?

Eh, vorbeam metaforic, în parabole! Cert este că s-a mirat şi părintele Teofil Bradea, care m-a însoţit la Pătru Vodă: aşa ceva nu mai văzuse nici sfinţia sa. Tot părintele Bradea mi-a explicat că totuşi este canonic corect ce se întâmplă: eu am primit astfel un soi de delegare de funcţie, am fost înălţat Hipodiacon, singurul grad bisericesc accesibil unui laic, ceea ce presupune că pot să predic, dar, ca o onoare şi obligaţie, numai în veştminte preoţeşti. Le-am îmbrăcat cu mare emoţie şi sper că nu le-am făcut de ruşine.

Cum au primit predica credincioşii adunaţi la mânăstire?

Nu ştiu, la predica ortodoxă nu se aplaudă. Trag nădejde că din ce mi-au spus după slujbă unii şi alţii, necunoscuţi, am dreptul să consider că am trecut încercarea la care m-a supus părintele stareţ Justin Pârvu.

Înţeleg că intenţionaţi să publicaţi predica.

E promisiunea pe care le-am făcut-o câtorva credincioşi care regretau că nu au putut să înregistreze predica. Las deoparte modestia, ar fi falsă în situaţia de faţă. Acolo, la Pătru Vodă, am trăit un moment de graţie, iar ce am vorbit a fost şi din această stare, prin care un om normal, ca mine, nu trece vreodată. Mulţumesc Maicii Domnului şi părintelui stareţ pentru clipele trăite deunăzi. Nu am fost emoţionat decât la început, la miez de noapte, când am primit însărcinarea. După aceea, după ce m-am decis asupra subiectului, am dormit liniştit, un somn de pomină, şi mi s-a umplut inima de o linişte şi o mulţumire din care mai gust şi azi. Şi, probabil, toată viaţa mea!



Predica de la Pătru Vodă
România, grădina Maicii Domnului

Prea cuvioase părinte stareţ,
Cuvioşi părinţi,
Iubiţi credincioşi,
Am venit de departe la acest praznic al Adormirii Maicii Domnului cu bucuria în suflet că voi asista la sfînta liturghie de la Mânăstirea Pătru Vodă încununată cu predica, atât de aşteptată şi de dorită de dumneavoastră toţi, a părintelui stareţ Justin. Iată însă că Sfinţia Sa a găsit de cuviinţă să pună pe umerii mei nevrednici sarcina de a vă vorbi eu despre frumuseţea şi însemnătatea marii sărbători care ne-a adunat pe toţi aici, în acest sfînt lăcaş de traire şi simţire românească, ortodoxă. Pentru mine, această postură cu totul neaşteptată este momentul cel mai înălţător, mai presus de orice închipuire a mea, cu care bunul Dumnezeu mă răsplăteşte mult peste ceea ce aş fi putut gândi că mi se cuvine. Trag nădejde să nu dezamăgesc pe nimeni cu cele ce are a vă spune despre Maica Domnului nu un teolog, ci un profesor de limba română...
Multe se mai pot spune despre Sfânta Fecioară Maria, despre rolul şi însemnătatea Maicii Domnului pentru edificarea noastră sufletească, a tuturor creştinilor. Eu am să mă opresc asupra unui subiect oarecum bine cunoscut dumneavoastră, dar asupra căruia, ca şi mine, nu v-aţi oprit niciodată să insistaţi şi să-l analizaţi sub toate aspectele sale. O vom face acum, împreună, întrebându-mă ce poate să însemne vestita proorocire potrivit căreia România va deveni cândva „grădina Maicii Domnului”. La această proorocire făcea trimitere Papa Ioan Paul al II-lea atunci când, coborînd din avion la Bucureşti, s-a aplecat şi a sărutat pământul românesc, explicând că pe acest pământ ştie Sanctitatea Sa că se va ridica „grădina lui Dumnezeu”. Această proorocire a fost făcută cu mulţi ani în urmă de un mistic indian. Avem toate motivele să ne aplecăm asupra ei şi să o cercetăm cu toată seriozitatea.
Procedând metodic, va fi să ne punem câteva întrebări şi să căutăm cu bună credinţă răspunsul cel mai potrivit, mai adecvat. Prima întrebare care se naşte în mintea noastră este următoarea: Ce motive avea Maica Domnului să ne aleagă pe noi, românii, pentru această onoare? Ce anume o putea face pe Sfînta Fecioară să ne răsplătească cu atâta generozitate? Merităm noi, românii, atâta graţie divină? Care sunt faptele părinţilor şi strămoşilor noştri pentru care Maica Domnului ne hărăzeşte un destin aparte? Atât de deosebit?
....Vă împărtăşesc din capul locului părerea, convingerea mea, ca bun cunoscător al istoriei Neamului Românesc, că nu sunt puţine faptele românilor care cu siguranţă au plăcut mult dinaintea Maicii Domnului. Voi enumera numai câteva, cu precizarea, iubiţi credincioşi, că acestea sunt fapte pentru care fiecare dintre noi trebuie să se simtă mândru şi fericit că este român, şi să mulţumească lui Dumnezeu că s-a născut român, pe aceste meleaguri binecuvîntate. Fac această precizare deoarece azi, noi, românii, prea suntem din toate părţile atacaţi, agresaţi în demnitatea noastră de români, asaltaţi de neprieteni preocupaţi a slăbi şi distruge temeiurile încrederii noastre în viitorul românesc, doar-doar ne vom lepăda de românismul nostru, funciar şi fără de leac! Vă va fi mai uşor să rezistaţi acestor presiuni perfide şi veţi avea ce să le răspundeţi obraznicilor, ştiind cele ce urmează:

Aşadar, voi încerca să fac un scurt inventar, un pomelnic al câtorva dintre faptele şi împrejurările prin care noi, românii, ne-am singularizat în istorie, deosebindu-ne de alte neamuri prin gesturi care vor fi atras asupra noastră atenţia şi milostivenia Fecioarei Maria.
Încep cu Sfîntul Andrei, pentru care, dintre apostoli, e de crezut că Maica Domnului a avut un plus de iubire şi preţuire, doar a fost primul dintre oameni care a recunoscut în Iisus esenţa divină a făpturii şi a făptuirii Sale. Iar în faptul că apostolului Andrei i-a revenit misiunea de a duce cuvîntului Domnului în ţinuturile dunărene am putea vedea un semn, căci cuvîntul său a rodit şi a dat naştere unuia dintre puţinele popoare creştinate încă din acele timpuri apostolice. Nu avem nici un document scris despre cum a fost primit Apostolul Andrei de strămoşii noştri daco-geţi, dar avem documentul lingvistic, mărturia limbii române, care a păstrat amintirea sfîntului apostol prin denumirea Indrea sau Ândrea, dată în popor lunii decembrie, luna în care este prăznuită naşterea Mântuitorului, adică Începutul! Avem dreptul să deducem din acest cuvînt, Ândrea, veritabilă nestemată a limbii române, că strămoşii noştri l-au iubit şi cinstit pe Apostolul Andreas aşa cum se cuvenea. Suntem singurul popor creştin care păstrăm amintirea creştinării noastre prin tradiţia vie a graiuluii străbun, tradiţie de două ori milenară! Mai veche decât amintirea lui bădiţa Troian, a împăratului Traian întemeietor de Ţară, este amintirea sfîntului Ândrea, întemeietor de viaţă sufletească nouă! Amintire păstrată nu prin texte scrise, aflate în biblioteci sau sipete, ci prin cuvîntul viu şi roditor în sufletul fiecărui purtător al graiului românesc.
Un alt moment de istorie românească pe care Maica Domnului negreşit îl cunoaşte este martiriul Brâncovenilor. Este mare păcat că acest episod glorios din istoria românilor şi a creştinătăţii nu este nici pe departe atât de binecunoscut cum ar merita să fie în toate zările lumii!
Mai întâi v-aş invita să încercaţi a vă imagina ce a fost în mintea sultanului care l-a pus pe Vodă Constantin Brâncoveanu să aleagă între credinţa sa în Iisus şi viaţa sa şi a celor cinci feciori ai săi. Acel nevolnic de sultan atotputernic era ferm convins că Brâncoveanu va ceda, că voievodul român se va lepăda de credinţa străbună şi va trece la religia musulmană. Era atât de sigur încât a făcut un veritabil spectacol din acest moment al renunţării la Iisus Hristos şi i-a invitat să asiste la biruinţa Islamului asupra Crucii pe toţi ambasadorii de la Constantinopol, majoritatea reprezentanţi ai unor state europene, creştine. A convocat, cum am spune noi azi, toată mass media, toate televiziunile, pentru un „show” cum nu se mai văzuse. Mai mult, ca batjocura să fie deplină la adresa creştinătăţii şi a Domnului nostru Iisus, a fost aleasă ca zi a acestui moment de ruşinare a creştinătăţii însăşi ziua de 15 august, adică ziua Sfintei Marii, a Adormirii Maicii Domnului. Intenţia sultanului de a lovi astfel în inima credinţei creştine se făcea şi mai limpede.
Ştim cu toţii ce a urmat. Constantin Vodă Brâncoveanu şi feciorii săi domneşti au stricat petrecerea păgânului şi a invitaţilor săi, românii de ei nu au abjurat, nu s-au lepădat de Iisus Hristos şi nici de Maica Sa. Au murit pe rând decapitaţi, ultimul pierind Brâncoveanu după ce a asistat la uciderea copiilor săi... O asemenea tragedie, un asemnea martiriu nu se mai cunoaşte în toată istoria întregii creştinătăţi, a întregii omeniri, indiferent de religie... Am mai spus-o: din păcate nu ne arătăm vrednici să cinstim cum se cuvine amintirea şi pilda acestui moment de excelenţă românească şi creştină.
Vom înţelege mai bine valoarea martiriului brâncovenesc întrebându-ne ce s-ar fi întâmplat dacă Vodă accepta să se turcească, dacă Vodă ar fi cedat, aşa cum mizase sultanul, sultan care credea că îl cunoaşte bine pe Brâncoveanu, căci Brâncoveanu nu era un ascet, un mistic, un om cu aspiraţii la sfinţenia vieţii sale, ci era un om de lume, era foarte bogat, îi plăceau petrecerile, hainele scumpe, mâncarea bună, vinurile alese, băute mai ales în muzici lăutăreşti vestite în toată Europa. La curtea sa era multă eleganţă şi rafinament de influenţă italiană, florentină, plăcerile vieţii erau preţuite şi cultivate. Nici măcar o clipă sultanul nu se îndoise de scenariul său mizer!
Şi răspund la întrebarea pusă: dacă Brâncoveanu s-ar fi lepădat de credinţa sa, asta ar fi însemnat o pată de ruşine pe obrazul întregii creştinătăţi, dar mai ales pe obrazul nostru, al neamului românesc, căci ar fi pus pe noi stigmatul veşnic al laşităţii, al inconsistenţei şi superficialităţii sufleteşti la nivel etnic, şi ar fi făcut de ocară numele de român pentru toţi vecii!
...Insist asupra faptului că nu am fost vrednici să-l cinstim cum se cuvine pe marele voievod, dar totodată afirm convingerea mea că acolo sus, în tăriile cerului, Maica Domnului s-a cutremurat de puterea credinţei Brâncovenilor, a lăcrămat pentru cumplită durerea mamei care are de dus la îngropăciune cinci feciori în floarea vârstei, în pârgul anilor lor tinereşti! Cunoştea bine Maica Domnului această durere... Care va fi fost atunci a întregului neam românesc.
Aceleaşi, ale mamei de la al cărei sîn moartea smulge feciorul cel drag, sunt şi lacrimile vărsate de măicuţa cea bătrînă, cu brîul de lînă, care îl caută pe mândrul ciobănaş mioritic. Îi aud pe mulţi folosind azi anapoda cuvîntul mioritic, prin comportament mioritic înţelegând ei, prosteşte, că ar fi vorba de lipsa voinţei de a te apăra, de a răspunde cu bravură şi curaj provocărilor vieţii. Comportamentul ciobănaşului are un sens mult mai adânc, dinaintea morţii el vede şi mai bine cât de frumoasă este lumea de care a avut parte, perspectiva morţii dă valoare şi mai mare capacităţii de a te bucura de viaţă! Comparaţi comportamentul ciobănaşului mioritic, al românului pot zice, cu textul evanghelic, textul despre reacţia lui Iisus când află că a sosit ceasul trădării, ceasul când va fi dat morţii nelegiuite. Ce face Iisus? Nu părăseşte locul, nu se depărtează de cei care îi vor moartea, nu se ascunde, nu fuge, nu încearcă „să scape”, nu scoate sabia!, ci îşi adună învăţăceii şi le ţine ultima şi cea mai cutremurătoare prelegere, predica cea mai lungă şi mai cuprinzătoare, încununată prin teribila rugăciune a lui Unu, pentru unitatea om-Dumnezeu. Este mare asemănarea dintre comportamentul cristic şi cel mioritic! Sunt convins că Maica Domnului va fi aflat cu mare mângâiere a sufletului povestea oiţei năzdrăvane şi se va fi înduioşat de suferinţa măicuţei de ciobănaş, minunându-se ce neam de oameni sunt cei care au făcut din această poveste oglinda sufletului lor... Căci să nu uităm că în Maica Domnului oamenii, creştinii, şi în mod special românii, o văd nu numai pe mama Domnului, ci însăşi esenţa maternităţii, mama eternă, a fiecăruia dintre noi.
La aceste cuvinte, gândul mă duce spre Mihai Eminescu. Şi nu mi se pare deloc întâmplător că poetul din care noi am făcut eroul naţional, este autorul unor poezii închinate Maicii Domnului deosebit de frumoase. Nu le cunoaşteţi, iubiţi credincioşi, deoarece în şcoala pe care am făcut-o sub comunişti, ca şi în şcoala de azi, aceste poezii nu sunt puse la dispoziţia copiilor noştri. Dar pentru cunoscători este bine ştiut că dintre miile de poezii închinate Maicii Domnului în toate limbile pământului, în toate marile literaturi ale lumii, poeziile lui Eminescu sunt cele mai frumoase, mai mişcătoare, mai adânc însufleţite de o înaltă trăire creştină.
...Cunoaşteţi în schimb poezia O, mamă, dulce mamă... Tot cuvîntul dulce îi vine poetului când spune Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, ceea ce ne îngăduie să conchidem că Eminescu pentru mamă-sa şi România nutrea un sentiment identic, concluzie care ne îndeamnă să spunem că în mentalitatea românească a fi bun român presupune să fii şi bun creştin. Una fără
alta nu se poate!
Profit de ocazie pentru a corecta o informaţie greşită primită de noi toţi în şcoală cu privire la Mihai Eminescu: Iubiţi credincioşi, Eminescu nu a murit nebun, atins de o boală ruşinoasă, ci a murit cu zile, ca victimă a iubirii sale pentru Ţară, propriu zis ca un martir al credinţei într-o soartă mai bună la care neamul său românesc avea dreptul...
Îngăduiţi-i dascălului de limba română care vă vorbeşte ca în inventarul marilor performanţe sufleteşti ale Neamului românesc” să introducă un cuvînt, cuvîntul omenie. Azi toată lumea se străduie să înveţe o limbă străină sau mai multe. Vă asigur, pe toţi cei de faţă, că în nici una dintre limbile pământului nu o să găsiţi un cuvînt echivalent pentru omenie al nostru! Sau pentru verbul a omeni! Cuvîntul om are în limba română o familie de derivate şi compuse mai numeroase şi mai interesante decât în orice altă limbă! Ce înseamnă asta altceva decât o mai mare dragoste şi un mai mare respect la români pentru fiinţa omului, cea zămislită după chipul Domnului?! Respectul faţă de om fiind nedespărţit de respectul şi dragostea pentru Dumnezeu, pentru Fiul Domnului şi Maica Sa preacinstită!
S-ar putea scrie o Istorie a Omeniei Româneşti... Cu numeroase şi variate capitole. Un astfel de capitol ar fi despre cum s-au purtat românii ca învingători pe câmpul de luptă. Cum s-au purtat cu adversarul înfrânt! Ar fi un capitol vast care ar începe cu legendarul Dromichete şi ar ajunge la al II-lea Război Mondial, când românii au avut ocazia să demonstreze faţă de prizonierii ruşi sau anglo-americani, faţă de populaţia civilă din teritoriile ocupate în Est sau în Vest, cât de autentică şi de activă este omenia românească. Însuşi Stalin, cât era el de insensibil la suferinţa umană, a simţit nevoia să se adreseze cu mulţumiri şi laude armatei române care, ca armată de ocupaţie în Ucraina şi alte teritorii din Estul Uniunii Sovietice, se purta exemplar de omenos, de creştineşte.
În acest sens, aici, în acest sfînt lăcaş şi în această zi sfîntă, vreau să pomenesc şi să omagiez numele unui mare campion al Omeniei româneşti, un nume care, din păcate, nu vă spune mult, deoarece guvernanţii noştri de ieri şi de azi au mari interese să ascundă adevărul despre profesorul George Alexianu. George Alexianu, aşa se numea cel pe care mareşalul Ion Antonescu l-a desemnat să administreze Transnistria. Trebuie să ştiţi că la acea dată teritoriul sovietic ocupat de Germania şi aliaţii ei a fost împărţit în 8(opt) guvernăminte. Acestea au fost administrate care de ucraineni, care de polonezi, de germani etc. Printre guvernatori a fost şi un român, George Alexianu, guvernator al Transnistriei din 1942 până în 1944, Transnistria însăşi fiind administrată de funcţionari români, de armata română. Ei bine, la sfârşitul războiului, din dispoziţia lui Stalin, toţi guvernatorii acestor teritorii ocupate au fost arestaţi şi deferiţi tribunalului poporului, cu indicaţia ca aceşti guvernatori să primească pedeapsa capitală dacă se va găsi măcar un singur abuz, o singură nedreptate comisă de acel guvernator împotriva populaţiei civile. Din cei unsprezece acuzaţi, zece au fost găsiţi vinovaţi şi ridicaţi în ştreang la sfârşitul procesului public. Unul singur a fost găsit nevinovat, adică nu s-a aflat localnicul rus sau ucrainean ori evreu care să depună mărturie împotriva acelui guvernator, reclamând un abuz sau vreo nelegiuire. Acel guvernator fără pată şi fără de păcat a fost George Alexianu, românul care a făcut atâta onoare neamului românesc şi de care azi nimeni nu pomeneşte aşa cum se cuvine ca despre un mare erou al Istoriei Omeniei Româneşti!
...Contează atât de mult cum îţi trăieşti viaţa! Cu farmec şi demnitate! Şi fiecare popor a dezvoltat un stil de viaţă etnic propriu, inconfundabil. Dar contează şi cum mori! Noi, românii, avem şi un fel propriu de a muri, de a trăi cu demnitate şi seninătate clipa despărţirii de această lume a aparenţelor înşelătoare. La Paris, două românce, au scris o carte intitulată Cum se moare în Carpaţi. Una dintre autoare este fiica unui român de mare ispravă, Nicolae Bacu, camarad de suferinţă la Aiud al preacuviosului nostru stareţ Justin Pârvu. La Aiud a fost un loc binecuvîntat de Dumnezeu, unde românii care au murit au făcut din moartea lor un moment de triumf al adevărului, al valorilor spirituale eterne, ruşinându-i şi reducându-i la zero, la neantul nefiinţei, pe prigonitorii lor.
La fel au murit în decembrie 1989 sute de tineri români, ieşiţi în stradă fără par, fără pistoale, numai cu braţele goale să înfrunte fiara apocaliptică. Cu noi este Dumnezeu!, au strigat acei copii minunaţi în faţa tancurilor şi în faţa unei Europe uimite şi minunate de disponibilitatea pentru sacrificiu arătată de feciorii noştri! Nu se poate ca sacrificiul lor, al celor mai curaţi dintre copiii noştri, să nu fi mişcat sufletul Maicii Preacurate, confirmându-i că bună alegere a făcut pentru „locaţia” grădinii Sale...
Precum vedeţi, acestea mai sus prezentate, dar şi altele, sunt motive temeinice pentru a face veridică prezicerea referitoare la Grădina Maicii Domnului. Dar vă rog să reţineţi că acestea sunt şi motive de îmbărbătare a noastră, a fiecărui român, încredinţându-ne că avem suficiente motive să fim mândri că suntem români, să fim recunoscători lui Dumnezeu că am avut norocul să ne naştem români! Un noroc mai mare nici că se putea!...

Trec la a doua întrebare pe care o ridică „ipoteza” misticului indian: Da, aşa o fi! Maica Domnului are de gând să facă din România grădina sa, arătând astfel cât de mult ne iubeşte!... Dar de la intenţie până la faptă mai e de aşteptat. Iar deseori, în timp, se pot ivi şi motive de răzgândire, de renunţare la proiectul iniţial. Cu alte cuvinte, mă întreb, nu cumva există, oferite tot de noi, motive pentru ca Maica Domnului să sufere din pricina noastră, să se întristeze de răutăţile şi fărădelegile noastre şi să-şi întoarcă de la noi privirile îndurerate de spectacolul oferit de nevrednicia noastră? Nu cumva suntem noi, românii, nu numai făptuitorii unor isprăvi nemaipomenit de frumoase, ci şi făptaşii unor crime şi uriciuni dezgustătoare, cutremurătoare?
Din păcate avem motive serioase să ne punem şi această întrebare: prin care fapte ale noastre s-ar putea să pierdem „simpatia” şi milostivenia cerească? Iar răspunsul ne pune în faţă un lung inventar de păcate bine ştiute de noi toţi.
Un asemenea păcat este legat de tinerii pomeniţi mai sus, cei asasinaţi în decembrie 1989. Peste o mie! Pentru nici unul dintre ei nu a fost pedepsit ucigaşul! Or, se ştie din vechime că sângele vărsat, mai ales sângele nevinovat, cere, sub ameninţarea blestemului, găsirea şi pedepsirea ucigaşilor. Câtă vreme asasinii nu vor fi pedepsiţi, de pe lumea cealaltă sufletele celor morţi nu-şi pot afla odihna şi ne ţin sub cumplit blestem! Cum să nu ne meargă rău în această ţară în care criminalii, ucigaşii acelor copii, sunt bine cunoscuţi de toată lumea, dar în loc să-i pedepsim, noi îi răbdăm să-i vedem cocoţaţi în fruntea bucatelor?! Ba, o dată la patru ani, le mai dăm şi votul nostru, liber exprimat! Cum să ne mai iubească cineva când aşa de puţin ne pasă de acei copii minunaţi, de suferinţa părinţilor lor?!...
Ţara asta românească a dat nu numai martiri şi eroi, ci a dat şi mari criminali. Cel mai criminal dintre cei ce au făcut umbră pământului românesc a fost, negreşit, regele sperjur şi infam Carol al II-lea. Din dispoziţia sa au fost ucişi sute de tineri, fruntaşii unei generaţii care a dat omenirii un Mircea Eliade, un Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. Sute de tineri care au fost smulşi din familiile lor şi fără nici un fel de judecată au fost împuşcaţi şi lăsaţi să zacă în praf şi noroi la răscruce de drumuri, ca să se ştie cum se pedepseşte în România iubirea de neam şi de ţară, iubirea de Hristos! Pentru aceste crime scelerate regele Carol al II-lea a fost răsplătit de guvernanţii noştri post-decembrişti care s-au îngrijit să-i repatrieze nevrednicele ciolane şi să-l înmormânteze ca pe un mare voievod la Curtea de Argeş, pângărind sfîntul lăcaş cu trupul mâncat de păcatele cele mai grele ale celui mai odios personaj din istoria neamului românesc!
Victimele sale au fost sute de tineri legionari, în frunte cu mândrul lor Căpitan! Despre ei se spun în continuare minciunile şi acuzaţiile nedrepte cu care Carol a încercat să-şi justifice crimele! Nu ne învrednicim să acceptăm adevărul despre viaţa de jertfă pe care au dus-o legionarii!
...Iubiţi credincioşi, asupra acestui subiect nu insist decât cu acest detaliu, care trebuie să-l cunoaşteţi: nu numai Carol sceleratul i-a urît pe legionari! Legionarii au fost urîţi de moarte şi de însuşi criminalul criminalilor: Hitler! Care chiar a încercat să-i asasineze pe legionarii refugiaţi în Germania în iarna anului 1941. De ce i-a urît Hitler pe legionari? Pentru că ştia că legionarii, prin patriotismul lor categoric, necondiţionat, şi prin creştinismul autentic în care trăiau, puteau să-l împiedice în visul său dement de a face din România o anexă la marele imperiu nazist! Sunt convins că acest detaliu – Hitler i-a urît şi i-a prigonit pe legionari!, vă va face să reconsideraţi capitolul acesta din istorie şi să nu mai vorbiţi cu uşurătate despre camarazii lui Mircea Eliade şi Petre Ţuţea...
Un alt capitol de istorie neplăcut Maicii Domnului îl constituie crimele comuniste, pe care nu suntem în stare să le identificăm corect şi să le pedepsim. Acceptăm minciuna prezidenţială care amestecă cele bune cu cele rele, minciuna că regimul comunist criminal a durat din 1944 până în 1989! Ca fost membru al Partidului Comunist Român, din care au făcut parte peste 3 milioane de români, vă asigur că acest partid a avut o politică criminală numai în anii când structurile sale au fost dominate de comuniştii alogeni veniţi de la Moscova. În timp şi mai ales după 1964 PCR a început să se afirme ca un partid al românilor şi caracterul său românesc s-a întărit de la an la an! Pentru această politică, de subordonare a partidului comunist faţă de interesele naţionale, pentru aşa zisul său naţional-comunism, Nicolae Ceauşescu a fost pedepsit de asasinii săi cominternişti cu o moarte cumplită. O moarte şi ea nedreaptă, criminală, pe care nicicum nu o legitimau greşelile şi păcatele lui Ceauşescu, nu puţine, ce-i drept... Rămasă şi această crimă nepedepsită!
Însă păcatul cel mai greu cu care am îndurerat inima Maicii Domnului după decembrie 1989 sunt sutele de mii de avorturi la care s-au dedat femeile noastre. Ne va fi tare greu să răscumpărăm vreodată această fărădelege la care femeile noastre au fost şi sunt încurajate de o legislaţie anticreştinească şi antiromânească.
Îngăduiţi-mi, fraţi creştini, să vă relatez în acest context o întâmplare pe care o cunosc în chip nemijlocit: este vorba de o fetiţă, nepoata unei foste studente, o fetiţă de trei anişori. În urmă cu câteva luni, întreaga familie privea la televizor un program muzical. La un moment dat a fost anunţată că urmează să cânte o anume Daria, Daria şi nu mai ştiu cum. La auzul anunţului, fetiţa de trei ani s-a iţit dintre jucăriile sale spunând: „Pe mine mă cheamă Daria!” Mamă-sa a rămas fără grai câteva clipe, apoi şi-a revenit din uluială şi a povestit celor de faţă: când era însărcinată în trei luni a avut o discuţie cu bărbatul ei, ce nume să-i pună fetiţei? S-au oprit la numele Daria, găsindu-l frumos şi potrivit, iar până a doua zi aşa au ştiut că o va chema pe fata lor, Daria. A doua zi s-au răzgândit şi s-au decis asupra altui nume, Flavia, cum o cheamă şi azi pe fetiţă. Ce deducem din această întâmplare? Deducem că în mod certamente sigur există o memorie intrauterină, că în pântecele mamei fătul are o viaţă sufletească, că este om încă din clipa concepţiei, iar nu o simplă excrescenţă anatomică. Deducem că atunci când o femeie avortează de bună voie ea ucide o fiinţă umană înzestrată cu toate atributele umanităţii. Să nu ne amăgim că ar fi vorba de altceva!

...Am ajuns şi la a treia întrebare pe care o ridică premoniţia că în România va fi cândva „grădina Maicii Domnului”... Textul acestei proorociri este niţel ambiguu. Căci ce este România? Am putea spune că România este o adresă. O adresă la care azi locuim noi, românii. Dar, mă întreb, vom mai locui aici şi atunci când în România va fi să fie grădina Sfintei Fecioare? Nimic din proorocire nu ne dă asigurarea că în Grădina Maicii Domnului se vor desfăta românii. Facem această remarcă mai ales în măsura în care nu sunt puţini voitorii de bine ai acestei Românii care de ani de zile atrag atenţia asupra unui proces declanşat imediat după 1990: de-românizarea României! Diluarea caracterului românesc al României, al vieţii pe care o ducem în România, al populaţiei! Sunt câteva milioane bune de români care au părăsit România, în căutarea unei slujbe! Nu au nici un motiv să se întoarcă, dimpotrivă, în România scade mereu oferta unui loc de muncă, şansa unui trai în demnitate!...
Scade cifra demografică prin avorturi, prin practicarea metodelor anticoncepţionale, prin descurajarea vieţii de familie. Cu ochii mei am văzut o emisiune la televizor despre caravanele medicale organizate de Guvern, trimise prin toate satele, cu dublul scop de a le învăţa pe mamele ţigănci cum să-şi îngrijească copiii pentru a reduce mortalitatea infantilă atât de mare printre ţigani, şi cu scopul de a le învăţa pe femeile românce felurite tehnici contraceptive, adică să le înveţe pe românce cum să nu facă copii! Aceasta este înalta menire pe care şi-a asumat-o Ministerul Sănătăţii din România!...
Tot în zilele noastre post-decembriste, pentru prima oară în istorie, în România numărul deceselor este mai mare decât al naşterilor. Se prevede ca, în aceste condiţii, pe la mijloc de secol populaţia României să ajungă la 15 milioane. Dar ne întrebăm, dintre aceştia câţi vor mai fi românii? Ne punem această întrebare căci cu prea mare uşurinţă s-a acordat cetăţenie românească la peste un milion de străini! Iar partea tragică este că aceşti străini au profitat de aşa zisa privatizare şi s-au făcut stăpâni pe cele mai frumoase şi mănoase proprietăţi din România. Cele mai importante unităţi de producţie industrială sunt azi proprietate străină. Străinii au venit, dar nu ca să construiască fabrici noi, ci ca să ia pe mai nimic fabrici şi uzine ridicate prin sudoarea şi truda biet românului. Întinse terenuri agricole sunt azi proprietatea unor străini. Iar faptul că aceste terenuri sunt lăsate de pârloagă, nelucrate, te duce cu gândul la intenţii dintre cele mai ticăloase ce se ascund în mintea acestor noi proprietari! În termeni expliciţi, ne paşte primejdia ca România să fie palestinizată, să cadă victimă unei politici criminale de diminuare şi eliminare a elementului etnic românesc!
Iubiţi credincioşi,
Am fost senator între anii 1992 şi 1996. Deseori am avut sentimentul că pierd vremea în Senat şi mănânc degeaba salariul plătit de dumneavoastră. Dar în final am reuşit să justific prezenţa mea în Parlament prin strădania pe care am depus-o pentru a împiedica legiferarea vânzării pământului către străini. Mă laud cu această ispravă! Am fost singur la început, dar nu mi-a fost deloc greu să-i dezmeticesc pe ceilalţi colegi de partid – eram senator PDAR, sau din alte partide, ca să se întrunească o largă majoritate care a respins propunerea de a se permite străinilor să cumpere terenuri, proprietăţi imobiliare.
Din păcate, primul lucru pe care l-a făcut preşedintele ales în 1996 a fost să repună în discuţie modificarea legii şi la presiunile sale Parlamentul a votat înstrăinarea pâmântului românesc!...
Oameni buni, când Neagoe Basarab afla că un român şi-a vândut moşia părintească unui străin, scotea bani din vistieria ţării sau din propria sa pungă şi răscumpăra acel pământ! Eu nu-l condamn pe străinul care jinduieşte la pământul nostru, ci îl condamn şi-l blestem pe românaşul nostru, ajuns mare politician, care trădează tot ce are mai sfînt un om şi se face unealta duşmanilor noştri! Printre cei care ne guvernează tare mulţi s-au făcut în ultimii ani unelte ale străinilor! Ale trădării de Neam şi Ţară! Tare mulţi...
O altă ţintă agresată de inamicii noştri este statul român. Zilnic statul este atacat şi acuzat că este un prost gospodar, un proprietar neglijent! Încă un pas şi guvernanţii noştri ar fi gata să accepte desfiinţarea statului român. Deja statul român şi-a pierdut multe din atributele suveranităţii şi ale independenţei, iar toată suflarea gazetărească se căzneşte să demonstreze că acesta este un mare câştig al democraţiei! Oameni buni, în lume trăiesc câteva sute de popoare, dar marea lor majoritate nu au fost capabile să-şi edifice un stat. Statul, statul naţional îndeosebi, este o mare ispravă a societăţii omeneşti. Noi, românii, ne-am învrednicit să ne organizăm în state de sine stătătoare încă din zorii veacului al 14-lea. De atunci şi până azi poporul român duce o existenţă statală neîntreruptă! State cu o vechime neîntreruptă cum este statul român nu mai găseşti în Europa decât câteva, le numeri pe degetele unei singure mâini. Mai veche decât statul român este numai Biserica! Biserica a ajutat mult la constituirea statului român şi amândouă, Biserică şi Stat, au făcut istorie împreună. Legătura dintre Stat şi Biserică a slăbit mult în epoca modernă, ca efect, unul din nefericitele efecte ale Revoluţiei Franceze. Cu gândul la viitorul nostru românesc afirm necesitatea urgentă ca între statul român şi Biserică să se întindă noi punţi de conlucrare, pentru a anula efectele separării statului de Biserică! Această separare este extrem de primejdioasă atât pentru stat, cât şi pentru Biserică! Pentru Neamul românesc!

Iubiţi credincioşi,
Vă spuneam că Maica Domnului este mama creştinătăţii, a fiecăruia dintre noi. Vă fac o mărturisire: eu când, copil fiind, priveam acasă icoana Maicii Domnului, aveam impresia că o văd pe propria mea mamă, ţinând în braţe pruncul pe care ştiam că mama îl pierduse înainte de a mă naşte eu! Poate de aceea, acum, aici, vorbindu-vă dumneavoastră despre Maica Domnului nu pot să nu mă gândesc la măicuţa mea, mai ales că, pentru a vorbi din faţa altarului bisericesc canonul mi-a impus onoarea nemeritată de a mă veştmînta în odăjdii bisericeşti. Sunt convins că din înaltul câmpiilor de verdeaţă cereşti, de unde deseori m-am simţit vegheat şi întărit de ochiul mamei, acesta mă cercetează acum cu bucurie şi cu sentimentul stenic al împlinirii. Căci biata maică-mea aşa mă dorea, preot, să mă fac popă la ea în sat şi să mă însor cu... Nu, nu cu Ileana Cosânzeana, ci numai cu moaşa satului... Avea mama socotelile ei!
Am şi eu o mare bucurie în suflet că am vorbit într-un asemenea loc sfinţit de vrednici monahi şi preoţi, de pelerini ca dumneavostră. Va fi clipa cea mai deosebită din viaţa mea, oricât de mult aş mai trăi. Mai presus nu se poate.
De aceea vă mulţumesc tuturor, preacuviosului părinte stareţ Justin Pârvu, voievodul Ortodoxiei Româneşti cum atât de inspirat îi zic poporenii, mulţumesc monahilor care m-au acceptat în strană şi m-au ajutat să pregătesc această predică, şi vă mulţumesc dumneavoastră, pelerini ca şi mine la acest sfînt lăcaş, că aţi avut răbdare să mă ascultaţi. Iertare dacă am greşit, iar dacă am spus şi ceva bun şi frumos, adevărat, lui Dumnezeu să-i mulţumim şi Maicii Domnului.
Doamne, ajută!

POEMA DE MIERCURI

Catre munti in sus,
De lebede dus
Asupra-mi sa cada
Frageda zapada.
Sa ma tina in plisc
Vulturii din pisc,
Nori tremuratori
Sa am la subtiori,
Stelele sa-mi stea
Langa tampla mea
Sa aud cum cade
Luna in cascade
Sa aud cum curg
Brazii in amurg
Roua sa ma spele
De rau si de rele
Si de atata dor
Sa visez ca mor
Sus in munte ,sus
De lebede dus..

POEMA DE MIERCURI

Aud zapezi indepartand
Aroma frunzei fara nume
Acum, cand tremura de vant
Aripa berzelor prin lume.
Culori topite - zari de var
Invata-n taina sa dispara
Si pentru veci pierdute-mi par
In stralucirea funerara.
Si trec pe langa mine nori
In alba lor devalmasie,
Purtati pe aripi de condori
Spre locurile din pruncie.
Priveste, mama, astrul greu
Al noptii ce ilumineaza
Cu raze reci, destinul meu
Suit in cerul de amiaza.

SUNT UN ORFAN AL FURTUNII

Eliberat de cosmarul scrisului zilnic, ma refer la jurnalistica, incerc sa ma reabilitez consolandu-ma ca, alaturi de alti confrati de generatie nu sunt altceva decat un…ORFAN AL FURTUNII.
Nu mai am nici nadejdi nici dezamagiri, sunt prea blindat de cele doua decenii de sperante desarte si prea fatalist spre a astepta o minune menita sa ne salveze de pe toboganul autodistrugerii.
De altfel, in sinea mea sunt multumit ca voi fi “un nume adunat pe-o carte” un..expirat alturi de nume de rezonanta ale culturii romane de la Fanus Neagu la Sabin Balasa.
Am scris de toate, in toate genurile literare. Astfel ca prozatorii zic cum ca as fi poet, poetii ca as fi...parodist iar vestitul critic literar N.Manolescu, cel care zicea ca romanul meu Patima este cartea anului 1972, considera azi, in moralitatea lui desavarsita, ca nu exist.
De fapt, daca ma gandesc bine, are dreptate. Cele 35 de titluri (evident ca am inclus si reeditarile), duzina de premii literare concretizate in diplome , piesele de teatru, pana si un scenariu de film, nu sunt altceva decat dovada unei neseriozitati, meteahna de om incapabil sa se fixeze la un gen. (Ca domnul Manolescu de-o pilda).
In plus, nu sunt nici douazecisidoist, nici liber schimbist, nici alianto civist ci pur sisimplu un rebarbativ care uraste Uniunea Europeana si Uniunea jurnalistilor independenti si angajati la patron. Si tramvaiul 41.
Am scris cam una mie de editoriale si pamflete care mi-au adus tot atatia dusmani si pe care( editoriale) nu l-am valorificat tiparindu-le in volum dupa obiceiul dambovitean. Am condus vreo patru jurnale izbutind vorba lui Fanus Neagu, sa le falimentez…
Conduc in continuare o revista de cultura, LITERATORUL, pe care, fostul ministru cu nume de fotbalist a decis, inainte de-a zbura de pe fotoliul culturii, sa o…DESFIINTEZE alaturi de CONTEMPORANUL, desi nu avea nici o calitate, din pricini de …dereglari hormonale, dupa cate m-a asigurat specialistul in materie FLORIN CONDURATEANU zis OMUL DE PE ZEBRA.
De ziua mea am terminat un volum de proza care va avea acelasi succes cu al altui volum cu titlul zbanghiu, fiindca al meu se numeste DE CE IUBIM BARBATII!!!.
Si ca o incoronare a celor spuse pana acum,potrivit opiniei generale si personale, declar la ceas aniversar: EU SUNT CE N-AM FOST NICIODATA SI UN SFERT DIN CE ERA SA FIU…

MIRCEA MICU
PS: Pe ministrul cu nume de fotbalist si specialist in muzica,dodecafonica,
l-am dat in judecata. Evident ca fara nicio sansa…

luni, 24 august 2009

IANUARIE

La a 58-a comemorare a pogromului din 21-23 ianuarie 1941


Un legionar către un rabin evreu

Cinstite Rabi Dr. D. Şafran,
Am citit „Cronica rebeliunii legionare”. Viziunile mistice ale cărţii Dv. m-au impresionat profund. M-a bucurat enorm şi faptul că aţi făcut saltul cinstit, deschis, de la comunism – la sionism şi democraţie. Mai exact, aş spune eu: de la ateism şi ură, la Dumnezeu şi dragoste. Şi acesta e mare lucru. Asta e tot. De aici înainte, ne vom înţelege.
Dată fiind schimbarea interioară, convertirea la lumina interioară, eu n-aş fi publicat cele scrise înainte de 1954, înainte de a fi ajuns în Israel, în Patrie, adică : din nou – sub cortul credinţei. Între slujba de rabin şi politica de ură şi teroare a comuniştilor, distanţa e atât de astronomică, încât nu există punţi de legătură. Cartea Dv. este aşa cum este, şi vreau să discutăm despre conţinutul ei.
Remarc, mai întâi, bunătatea de inimă la care aţi ajuns prin suferinţă şi amar. De fapt, aşa i se cuvine unui rabin, care face legătura între om şi Dumnezeu. Să fie bun, iertător, plin de perspectiva eternităţii, a divinităţii umane.
În al doilea rând, mă bucură imens faptul că vă daţi seama de marele bine pe care îl aduce Evreilor faptul de a avea o Patrie. Evreii au de-acum un acasă, aici pe pământ. Au ceva de apărat cu sângele lor, de iubit cu inima lor, de udat cu lacrimi, de ridicat la rang de mare nobleţe şi de creaţie culturală şi spirituală.
Ceea ce vreau să vă spun, ca unui frate, e că n-am înţeles titlul cărţii: Rebeliunea legionară. Ea a durat numai de la 21–23 Ianuarie 1941. Singur spuneţi că au murit la Bucureşti în aceste zile circa 140 de evrei, ucişi de borfaşii care stăpâneau străzile şi profitau de încăerarea între legionari şi trupele mareşalului Antonescu. Restul cărţii Dv. se ocupă de masacrele de la Iaşi, pe care nemţii şi Antonescu l-au înecat în sânge, unde şi-au găsit moartea 12.000 evrei. La acea dată, în Iunie 1941, legionarii nu mai erau la putere, nici în ţară. Erau la Buchenwald ori la Rostock, în captivitate germană. Atunci de ce acest titlu dat cărţii Dv. ?
Desigur cele 140 de vieţi evreeşti de la Bucureşti sunt scumpe, au greutate mare în cântarul destinului şi al cerului. Cum Dv. iubiţi adevărul, cred că informaţiile ce vi le voi da, vă vor ajuta şi lămuri.
Eram la Bucureşti, la 21 Ianuarie 1941. Destinul m-a vrut cumva, în centrul acestor frământări. Mi-aduc aminte cum mergeam cu secretarul mişcării, noaptea, la ambasada germană, ca să cerem anumite explicaţii. Şi în cartierul Dudeşti, am dat de jefuitori, de ţiganii care furau lucruri din magazine. Pe unii, i-am oprit chiar să nu pună foc la case. Am ţipat, m-am revoltat. Am chemat poliţia. Şi din discuţii cu răufăcătorii, am auzit ceva într-adevăr senzaţional: „Domnul ministru Rioşanu ne–a trimis”. Atunci nu am înţeles ce avea ministrul de interne Rioşanu, care nu era deloc legionar, ci mason, prieten cu Ică Antonescu şi mare anglofil, chiar agent al Intelligence Service-ului în Balcani, ce avea el, zic, cu prădăciunile şi focurile din Dudeşti. Pe urmă însă, am înţeles. Antonescu voia cu orice preţ compromiterea legionarilor. Cu ce puteau ei fi compromişi? De bună seamă cu prădăciuni, cu focuri, cu ucideri de evrei. Veţi crede că eu vreau să apăr mişcarea legionară. Nu. Sunt şi eu un mistic. De am greşit, voi plăti în faţa lui Dumnezeu tot, până la ultimul capăt de aţă. Crimele, se ispăşesc amarnic. Vreau să mărturisesc, ca unui frate care crede şi el în Dumnezeu, cum spusele criminalilor şi borfaşilor din Dudeşti, mi s-au confirmat mai târziu, în Octombrie 1941, la Cernăuţi.
M-am întors în Bucovina, acasă, şi acolo am dat de Neagoe Flondor, feciorul marelui boier bucovinean Iancu Flondor, şi, între altele, într-o după amiază, m-a luat cu el să văd pe Rioşanu, care avusese o operaţie grea la rinichi şi trăgea de moarte. Nu-l cunoscusem la Bucureşti pe Rioşanu. Eu conduceam colportajul. Mă ocupam de tipărirea şi distribuirea cărţilor. Dar Neagoe Flondor i-a spus cine sunt. Şi am stat mult de vorbă, la marginea patului. Avea canule de scurgere la rinichi. Deşi momentul nu era potrivit, nu ştiu cum a venit vorba de noua prigoană, şi am ţinut să-l întreb ce a fost adevărat din afirmaţiile borfaşilor, că el (Rioşanu) i-a trimis să puie foc în Dudeşti. Şi bietul Rioşanu a început să se bâlbâe : „A fost ceva mai complicat. Agenţii Intelligence Service-ului voiau să desfiinţeze moral pe legionari, să-l ajute pe Antonescu în vederea războiului care se apropia. Eu am executat ordinele Mareşalului”.
Am tăcut lung. O imensă ruşine s-a lăsat pe mine. Flondor m-a luat de mână şi am ieşit. „Să-l lăsăm în pace. E un nenorocit. Are coşmare. El se teme că vin legionarii să-l omoare. El, ministrul lor de interne, i-a trădat, le-a batjocorit faţa şi numele.”
După trei zile, Rioşanu a murit. Într-adevăr a avut un coşmar. A visat că legionarii îi cer socoteală, şi s-a învârtit în pat, rupându-şi canulele în rinichi şi provocându-şi o hemoragie fatală. Asta mi-a mărturisit-o Neagoe Flondor, în faţa unchiului său, fost mareşal la palat, cu care voiam să deschid hotelul Pajura Neagră.
E uşor, cinstite Rabi, de judecat şi condamnat oameni. Eu am crescut de tare tînăr cu legionarii. Ştiu bine că odată cu ridicarea legionarilor în universităţi, bătăile studenţilor evrei au încetat. În programul mişcării legionare, problema evreiască era a şaptea pe listă. Noi eram pentru crearea şi creşterea altui om român, cu credinţa în Dumnezeu, cu mare iubire de ţară şi neam.
Iată de ce mi s-a părut nedrept titlul cărţii Dv. El deschide răni care nu contribuie cu nimic la dreptatea şi onoarea Israelului. Ştiu bine că legionarii, n-au ucis evrei. Când v-aş povesti viaţa mea în pribegie, din lagărele germane, sunt sigur ca aţi înţelege mai bine perspectiva de dragoste şi împăcare, de pace sufletească din care vă scriu. Dar ne vom mai scrie.
Cu mare drag, Vasile Posteucă


Comentariu. Dacă Ion Antonescu a greşit cu ceva faţă de poporul român, greşeala lui nu poate fi decât una singură : faţă de tineretul legionar. Nu este însă menirea acestor pagini să comenteze în acest sens. Pentru ceea ce ne interesează aici şi acum, ne vom mulţumi a înregistra textul de mai sus, semnat de scriitorul legionar Vasile Posteucă, alături de alte mărturii precum că „legionarii n-au ucis evrei”, că „în programul mişcării legionare problema evreiască era a şaptea pe listă”. Când, cu ani în urmă, Lya Benjamin, harnică detractoare a românilor şi activistă fruntaşă a ideii de holocaust petrecut în România, a scris despre „antisemitismul funciar al legionarilor exprimat în binecunoscutele lor texte doctrinare” (citat din memorie), am rugat-o, apoi am somat-o respectuosprecizeze care sunt acele texte legionare doctrinare în care se incită la antisemitism, să dea citatele doveditoare din acele texte. Nici până azi Lya Benjamin (şi alţi falsificatori ai istoriei legionare) nu a reuşit să ilustreze aşa zisul antisemitism legionar, funciar şi doctrinar.
După „rebeliunea legionară” din 21-23 ianuarie 1944 se ştie că au fost arestaţi şi condamnaţi mii şi mii de legionari, cei mai mulţi tineri, chiar foarte tineri. Tot atunci au fost adunate de pe străzi cadavrele a 120 de evrei. Dintre miile de legionari judecaţi şi condamnaţi pentru cele petrecute în acele zile, nici un legionar nu a fost acuzat de asasinarea vreunui evreu ! Se cunoaşte o listă a evreilor omorîţi, dar nu se cunoaşte nici unul dintre asasini! Au fost legionari condamnaţi pentru tulburarea ordinii publice, pentru tentativă de lovitură de stat şi multe altele, inclusiv jafuri şi incendieri de case şi prăvălii, dar nu a fost nimeni acuzat pentru asasinarea celor 120 de evrei. Acuzaţia că aceştia au fost omorîţi de legionari a apărut în presă, în textele de propagandă anti-legionară, dar în justiţie, deşi au fost condamnaţi mii de legionari, niciun legionar nu a fost confruntat cu acuzaţia de ucidere a unui evreu!
Ce este mai ciudat (şi mai suspect!) este că nici comunitatea evreiască, nici familiile celor asasinaţi nu au făcut vreun demers pentru identificarea criminalilor! Nu se cunoaşte nici un protest al comunităţii evreieşti faţă de neputinţa justiţiei antonesciene, româneşti, de a afla măcar pe unul dintre asasini! Nici atunci, în 1941, nici mai târziu, după 23 august 1944, comunitatea evreiască nu s-a arătat preocupată să-i identifice pe asasini. Nici măcar pe asasinii de la Abator ! Ceea ce nu a împiedicat-o să susţină mai departe că acel asasinat oribil s-a produs! În ciuda declaraţiilor date chiar şi de evreii care lucrau la Abator, că existenţa acelor cadavre de evrei atârnate în cârlige, ca vitele, nu a putut fi confirmată de nici un martor. Nici după 23 ianuarie 1941, nici după 23 august 1944.
Interesantă este şi referinţa pe care fostul ministru de interne Alexandru Rioşanu o face la Intelligence Service-ul englez. Se ştie bine că din Rusia au fost aduse cămăşile verzi în care au fost îmbrăcaţi ţiganii şi alţi lumpen-proletari în zilele „rebeliunii” legionare. Nu e de mirare că au fost interesaţi şi englezii în diversiunea petrecută la Bucureşti în 21-23 ianuarie 1941. După informaţii care au apărut la un moment dat în Anglia, pe la mijlocul anilor ’80, Intelligence Service-ul ar fi fost amestecat şi în asasinarea lui Nicolae Iorga. Probabil tot aşa: în strânsă colaborare cu colegii sovietici. Scopul, acelaşi: România să intre în război fără legionari, lipsită de elanul eroic al acestora, de disponibilitatea oricărui legionar de a-şi da viaţa neprecupeţind nimic pentru binele neamului!
Ion Coja




Un şut în cur care doare mai tare decât 120 de evrei ucişi de legionari

Despre acest caz mi-au vorbit, în termeni identici, două persoane bine cunoscute de publicul românesc : domnii Cornel Dinu şi Cezar Tabarcea. Domnul Ştefan Bolintineanu Herişescu – nu ştiu dacă mai trăieşte, a făcut după 1944 ani grei de puşcărie (vreo cinci-şase), condamnat pentru faptul că în timpul „rebeliunii” legionare i-a dat un picior în spate unui evreu. După 23 august 1944, evreul molestat l-a reclamat justiţiei noi, socialiste, pe torţionarul Ştefan Bolintineanu Herişescu, care a şi fost arestat şi condamnat la câţiva ani buni de temniţă. După câte am înţeles, Ştefan Bolintineanu Herişescu şi-a recunoscut fapta, în privinţa aceasta lucrurile fiind certamente confirmate : şutul a fost tras ! În locul amintit !...
În copilăria mea, a da şi a primi asemenea lovituri (e drept, cele mai multe m-au avut ca expeditor!) era aproape un obicei. Cred că sub influenţa filmelor lui Charlie Chaplin, dacă nu mă înşel!, a cinematografului mut, unde gestul cu pricina nu lipsea din niciun film american. Aproape că nu înţeleg o sentinţă de condamnare la ani de temniţă grea pentru un asemenea gest copilăresc, „şmecheresc”! Dar încercând să-mi imaginez cam cum vine să ţi se aplice un asemenea tratament dincolo de o anumită vârstă, matură, încep să pricep că aşa ceva nu se face şi că într-adevăr un asemenea gest trebuie pedepsit. Chiar şi atunci când nu i se poate atribui un avânt anti-semit! Cu atât mai mult atunci când! Cum este cazul de faţă, când şutul i-a aparţinut unui legionar, iar fundul unui evreu...
Comentariul propriu-zis care este de făcut priveşte însă alte fapte, petrecute tot atunci, în ianuarie 1941, când pe lângă victima domnului Ştefan Bolintineanu Herişescu, au mai căzut victime şi alţi evrei, au căzut propriu-zis, morţi la pământ de victime ce erau. Mă gândesc în primul rând la cei 120 de evrei „ucişi mişeleşte” în ianuarie 1941. Pentru aceste asasinate justiţia română nu a dat nici o lună de temniţă! Şi nu a făcut nimic pentru a-i identifica şi prinde pe asasini!
Deci evreii reclamă un şut în fund şi autorul loviturii se alege cu ani grei de închisoare, la Aiud, la Canal, la stuf! Iar pe autorii celor 120 de asasinate nu-i caută nimeni, nici în zilele asasinatelor, nici după aceea! Nici măcar după 23 august 1944, când, cum s-a văzut, justiţia nouă n-a pregetat să pedepsească cu ani grei de temniţă un şut în fund, numai pentru că fusese dat unui evreu! Ca gest de anti-semitism doctrinar, probabil !
Nu ştiu dacă în juris-prudenţa românească şi europeană se mai înregistrează un caz pereche a cazului descris mai sus. Noi însă, azi, trebuie să le fim recunoscători celor care au prilejuit această întâmplare fără pereche. Atât d-lui Ştefan Bolintineanu Herişescu, cât şi victimei sale şi mai ales celor care l-au judecat şi condamnat, căci în felul acesta ne-au oferit motive să ne mirăm ca lumea, cu nesfârşită stupefacţie, de faptul că nimeni, după 23 august 1944, nu a venit să reclame pe vreunul dintre asasinii celor 120 de evrei ucişi în ianuarie 1941, la fel cum extrem de puţini au fost românii acuzaţi şi condamnaţi pentru evreii ucişi la Iaşi în iunie 1941, iar mai presus de toate lipsesc sutele de români acuzaţi şi condamnaţi pentru cei 300.000 de evrei ucişi mişeleşte în Basarabia şi Transnistria!
O justiţie care condamnă la ani grei de închisoare pentru un şut în fund, oare cât ar fi trebuit să fie de neînduplecată pentru ucidere, pentru uciderea de evrei?! Din păcate constatăm că atât din partea autorităţilor, cât şi din partea supravieţuitorilor (rude, prieteni, organizaţii reprezentative evreieşti) lipseşte orice interes pentru a-i identifica pe asasini! Comunitatea evreiască s-a arătat extrem de activă în a acuza la modul general – „românii au ucis 300.000 de evrei”, dar a fost cu totul dezinteresată în a-i identifica în persoană pe asasinii propriu-zişi!
Ici-colo apare la unii comentatori ideea că evreii ar fi renunţat să apeleze la justiţie deoarece ştiau că justiţia românească le va ţine parte legionarilor. Idee ce nu poate fi luată în seamă, mai întâi pentru că justiţia din România, mereu obedientă faţă de autorităţi, a fost deosebit de aspră şi de nedreaptă cu legionarii atât pe vremea lui Carol şi Antonescu, cât şi mai târziu, sub comuniştii cominternişti: 1944-1964. Ideea este infirmată însă, spectaculos, de felul cum a fost pedepsit istoricul şut în fund dat de dl Bolintineanu Herişescu unui evreu. Un singur şut, pedepsit cu ani grei de temniţă...
Cel mai mult trebuie să ne mirăm de faptul că familiile evreilor asasinaţi au „înghiţit” această complicitate, a justiţiei şi a comunităţii evreieşti! Vreau să spun complicitate a acestor instituţii cu asasinii! Eu sau oricare dintre cititorii acestor rânduri, dacă aş fi fost rudă cu vreunul dintre evreii asasinaţi în ianuarie 1941, aşa i-aş fi acuzat, de complicitate cu asasinii, atât pe poliţişti şi magistraţi, cât şi pe liderii comunităţii evreieşti! Căci aş fi vrut şi aş fi cerut să se afle cu precizie care dintre legionarii arestaţi mi-a ucis părintele sau fratele!
Rămâi cu impresia că toată lumea a fost mulţumită că existau acei 120 de morţi şi că ei puteau fi puşi pe seama legionarilor, nu a unor legionari anumiţi, ci a legionarilor în general, ca şi cum ai fi spus că bieţii oameni au murit de o boală, de o molimă, de o ciumă, ciuma verde, desigur! Nu mai interesa pe nimeni să se meargă mai departe, căci rezultatul, scopul urmărit, fusese atins : compromiterea mişcării legionare ca adunătură de criminali!
Cele de mai sus sunt o parte din motivele pentru care ajungi să te întrebi dacă nu cumva evreii morţi în ianuarie 1941, cei 120, sunt la fel de adevăraţi şi de morţi ca şi evreii, cei 300.000, ucişi mişeleşte în Basarabia şi Transnistria!
Căci, una din două: (1) ori cele 120 de cadavre inventariate în ianuarie 1941 aparţineau într-adevăr unor evrei, victime ale bestialităţii legionare şi, în acest caz, comunitatea evreiască se face vinovată pentru că nu s-a străduit în nici un fel să afle cine erau criminalii, autorii propriu-zişi ai asasinatelor, şi în felul acesta decad din dreptul de a mai acuza pe cineva de acele crime, ori (2) avem de-a face cu o diversiune pe care o anchetă minuţioasă şi neutră a justiţiei, pornită pe identificarea criminalilor, ar fi descoperit-o. O diversiune de care, fireşte, ştia şi comunitatea evreiască, prin liderii ei, drept care aceşti lideri au stat cuminţi şi n-au protestat nicicum faţă de pasivitatea justiţiei. Această din urmă ipoteză, oricât ar fi de vinovată faţă de amintirea victimelor, faţă de suferinţele acestora, intră în concordanţă cu o serie de alte fapte printre care şi declaraţiile făcute de rabinul Alexandru Şafran la TVR, în 1995: „a doua zi după rebeliunea legionară, m–am mişcat repede şi până seara, înainte ca autorităţile să intervină, i-am înmormîntat pe toţi evreii ucişi de legionari!”
De ce atâta grabă?
De ce rabinul Şafran nu a lăsat ca autorităţile să facă ancheta criminalistă pentru a se afla fiecare evreu de cine anume a fost ucis?
Un şut în fund dat unui evreu e normal oare să producă mai multe efecte de ordin penal decât asasinarea a 120 de evrei? În ce lume trăim?

*
Toate aceste întrebări şi nedumeriri îşi află răspuns dacă introducem în discuţie dovezile că între evreii comunişti şi serviciile secrete româneşti a existat o înţelegere, prin care s-a decis producerea unor acte de terorism şi vandalism sălbatic asupra cartierelor evreieşti, acte care să pară a fi săvârşite de legionari. În înscenarea acestui pogrom evreii comunişti au apelat la experienţa cea mai înaintată: sovietică, cominternistă. De unde, adică din URSS, au venit câteva mii de cămăşi verzi, cu care au fost îmbrăcaţi mii de infractori şi ţigani, îndeosebi din cartierul Dudeşti-Cioplea.
Una dintre dovezile privind acest târg criminal se află într-o arhivă americană, de unde documentul a fost scos şi publicat în „România liberă” din 3 septembrie 2003 de cunoscutul publicist Vladimir Alexe. Citez: „Prima convenţie de colaborare între comunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Serviciului Secret de Informaţii – SSI – reprezentat de comisarul POPOVICI şi de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti, alături de poliţişti, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând, astfel, o importantă contribuţie la consolidarea regimului ANTONESCU, cu această ocazie. Participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti din 20-23 ianuarie 1941 este, însă, şi astăzi un „tabu” pentru istoria PCR. Şi nu înţelegem de ce.”
După câte ştim, nimeni din partea Comunităţii Evreieşti din România nu a contestat sau comentat documentul publicat de dl Vladimir Alexe. Ştim că Lya Benjamin, istoric evreu holocaustizant, l-a căutat pe dl Vladimir Alexe şi i-a cerut detalii privind provenienţa documentului, le-a primit, probabil că a verificat autenticitatea documentului şi, din tăcerea domniei sale, deducem că s-a confirmat autenticitatea documentului. Numai că Lya Benjamin nu are voie să tacă, ci are obligaţia morală să răspundă cumplitei incriminări implicite pe care documentul din arhiva americană o face la adresa Comunităţii Evreieşti din România. În fapt, obligată, obligată până la Dumnezeu să ia o atitudine publică, este Comunitatea Evreiască, pentru a se disculpa – dacă are cum şi cu ce, sau pentru a recunoaşte nevinovăţia legionarilor, cărora de 68 de ani li se aplică eticheta de asasini ai celor 120 de evrei declaraţi ucişi la rebeliunea legionară şi autori ai devastărilor pustiitoare din cartierul evreiesc...
Legionarii au afirmat mereu, iar în mare măsură au argumentat şi dovedit, că nu sunt ei autorii actelor de terorism săvârşite în zilele rebeliunii. La argumentele legionarilor niciun „evreu” nu a catadicsit să răspundă punct cu punct, ci au respins „apologia” legionară prin invocarea ...mormintelor din cimitirul evreiesc.
Dar nici legionarii nu au 100% dreptate, căci totuşi, unul dintre ei, mai iute de ...picior, numitul Ştefan Bolintineanu Herişescu, a slobozit un şut în ...pardonul unui evreu, sancţionat apoi, după ani de zile, de justiţia „iudeo-comunistă”, care a făcut astfel o mare, imensă greşeală, căci ne-a oferit dovada că ni se ascunde adevărul despre 20-23 ianuarie: evreii au cerut pedeapsa justiţiei pentru un şut în cur, iar pentru 120 de conaţionali asasinaţi şi batjocoriţi nu au chemat pe nimeni, pe niciun legionar, să dea socoteală. De ce? Pentru că o anchetă judiciară, oricât de superficială, ar fi putut descoperi că asasinatele respective sau (1) nu s-au produs, sau (2), dacă s-au produs, au avut ca autori pe alţii, nu pe legionari.
O ultimă perplexitate: în celebra mistificare intitulată Istoria RPR, autorul Mihail Roller, evreu comunist, cât a fost el de mincinos, dar nu pomeneşte nimic de „rebeliunea legionară” şi nici de cele 120 de cadavre, adică nu spune că s-ar fi produs un pogrom în ianuarie 1941. Bănuim că nu această omisiune l-a determinat pe bietul cominternist să-şi ia singur zilele... Din păcate gestul său a fost inutil: ştafeta minciunii a fost preluată de generaţia următoare de mercenari ai istoriografiei, evrei şi neevrei de-a valma.

Ion Coja