IANUARIE

La a 58-a comemorare a pogromului din 21-23 ianuarie 1941


Un legionar către un rabin evreu

Cinstite Rabi Dr. D. Şafran,
Am citit „Cronica rebeliunii legionare”. Viziunile mistice ale cărţii Dv. m-au impresionat profund. M-a bucurat enorm şi faptul că aţi făcut saltul cinstit, deschis, de la comunism – la sionism şi democraţie. Mai exact, aş spune eu: de la ateism şi ură, la Dumnezeu şi dragoste. Şi acesta e mare lucru. Asta e tot. De aici înainte, ne vom înţelege.
Dată fiind schimbarea interioară, convertirea la lumina interioară, eu n-aş fi publicat cele scrise înainte de 1954, înainte de a fi ajuns în Israel, în Patrie, adică : din nou – sub cortul credinţei. Între slujba de rabin şi politica de ură şi teroare a comuniştilor, distanţa e atât de astronomică, încât nu există punţi de legătură. Cartea Dv. este aşa cum este, şi vreau să discutăm despre conţinutul ei.
Remarc, mai întâi, bunătatea de inimă la care aţi ajuns prin suferinţă şi amar. De fapt, aşa i se cuvine unui rabin, care face legătura între om şi Dumnezeu. Să fie bun, iertător, plin de perspectiva eternităţii, a divinităţii umane.
În al doilea rând, mă bucură imens faptul că vă daţi seama de marele bine pe care îl aduce Evreilor faptul de a avea o Patrie. Evreii au de-acum un acasă, aici pe pământ. Au ceva de apărat cu sângele lor, de iubit cu inima lor, de udat cu lacrimi, de ridicat la rang de mare nobleţe şi de creaţie culturală şi spirituală.
Ceea ce vreau să vă spun, ca unui frate, e că n-am înţeles titlul cărţii: Rebeliunea legionară. Ea a durat numai de la 21–23 Ianuarie 1941. Singur spuneţi că au murit la Bucureşti în aceste zile circa 140 de evrei, ucişi de borfaşii care stăpâneau străzile şi profitau de încăerarea între legionari şi trupele mareşalului Antonescu. Restul cărţii Dv. se ocupă de masacrele de la Iaşi, pe care nemţii şi Antonescu l-au înecat în sânge, unde şi-au găsit moartea 12.000 evrei. La acea dată, în Iunie 1941, legionarii nu mai erau la putere, nici în ţară. Erau la Buchenwald ori la Rostock, în captivitate germană. Atunci de ce acest titlu dat cărţii Dv. ?
Desigur cele 140 de vieţi evreeşti de la Bucureşti sunt scumpe, au greutate mare în cântarul destinului şi al cerului. Cum Dv. iubiţi adevărul, cred că informaţiile ce vi le voi da, vă vor ajuta şi lămuri.
Eram la Bucureşti, la 21 Ianuarie 1941. Destinul m-a vrut cumva, în centrul acestor frământări. Mi-aduc aminte cum mergeam cu secretarul mişcării, noaptea, la ambasada germană, ca să cerem anumite explicaţii. Şi în cartierul Dudeşti, am dat de jefuitori, de ţiganii care furau lucruri din magazine. Pe unii, i-am oprit chiar să nu pună foc la case. Am ţipat, m-am revoltat. Am chemat poliţia. Şi din discuţii cu răufăcătorii, am auzit ceva într-adevăr senzaţional: „Domnul ministru Rioşanu ne–a trimis”. Atunci nu am înţeles ce avea ministrul de interne Rioşanu, care nu era deloc legionar, ci mason, prieten cu Ică Antonescu şi mare anglofil, chiar agent al Intelligence Service-ului în Balcani, ce avea el, zic, cu prădăciunile şi focurile din Dudeşti. Pe urmă însă, am înţeles. Antonescu voia cu orice preţ compromiterea legionarilor. Cu ce puteau ei fi compromişi? De bună seamă cu prădăciuni, cu focuri, cu ucideri de evrei. Veţi crede că eu vreau să apăr mişcarea legionară. Nu. Sunt şi eu un mistic. De am greşit, voi plăti în faţa lui Dumnezeu tot, până la ultimul capăt de aţă. Crimele, se ispăşesc amarnic. Vreau să mărturisesc, ca unui frate care crede şi el în Dumnezeu, cum spusele criminalilor şi borfaşilor din Dudeşti, mi s-au confirmat mai târziu, în Octombrie 1941, la Cernăuţi.
M-am întors în Bucovina, acasă, şi acolo am dat de Neagoe Flondor, feciorul marelui boier bucovinean Iancu Flondor, şi, între altele, într-o după amiază, m-a luat cu el să văd pe Rioşanu, care avusese o operaţie grea la rinichi şi trăgea de moarte. Nu-l cunoscusem la Bucureşti pe Rioşanu. Eu conduceam colportajul. Mă ocupam de tipărirea şi distribuirea cărţilor. Dar Neagoe Flondor i-a spus cine sunt. Şi am stat mult de vorbă, la marginea patului. Avea canule de scurgere la rinichi. Deşi momentul nu era potrivit, nu ştiu cum a venit vorba de noua prigoană, şi am ţinut să-l întreb ce a fost adevărat din afirmaţiile borfaşilor, că el (Rioşanu) i-a trimis să puie foc în Dudeşti. Şi bietul Rioşanu a început să se bâlbâe : „A fost ceva mai complicat. Agenţii Intelligence Service-ului voiau să desfiinţeze moral pe legionari, să-l ajute pe Antonescu în vederea războiului care se apropia. Eu am executat ordinele Mareşalului”.
Am tăcut lung. O imensă ruşine s-a lăsat pe mine. Flondor m-a luat de mână şi am ieşit. „Să-l lăsăm în pace. E un nenorocit. Are coşmare. El se teme că vin legionarii să-l omoare. El, ministrul lor de interne, i-a trădat, le-a batjocorit faţa şi numele.”
După trei zile, Rioşanu a murit. Într-adevăr a avut un coşmar. A visat că legionarii îi cer socoteală, şi s-a învârtit în pat, rupându-şi canulele în rinichi şi provocându-şi o hemoragie fatală. Asta mi-a mărturisit-o Neagoe Flondor, în faţa unchiului său, fost mareşal la palat, cu care voiam să deschid hotelul Pajura Neagră.
E uşor, cinstite Rabi, de judecat şi condamnat oameni. Eu am crescut de tare tînăr cu legionarii. Ştiu bine că odată cu ridicarea legionarilor în universităţi, bătăile studenţilor evrei au încetat. În programul mişcării legionare, problema evreiască era a şaptea pe listă. Noi eram pentru crearea şi creşterea altui om român, cu credinţa în Dumnezeu, cu mare iubire de ţară şi neam.
Iată de ce mi s-a părut nedrept titlul cărţii Dv. El deschide răni care nu contribuie cu nimic la dreptatea şi onoarea Israelului. Ştiu bine că legionarii, n-au ucis evrei. Când v-aş povesti viaţa mea în pribegie, din lagărele germane, sunt sigur ca aţi înţelege mai bine perspectiva de dragoste şi împăcare, de pace sufletească din care vă scriu. Dar ne vom mai scrie.
Cu mare drag, Vasile Posteucă


Comentariu. Dacă Ion Antonescu a greşit cu ceva faţă de poporul român, greşeala lui nu poate fi decât una singură : faţă de tineretul legionar. Nu este însă menirea acestor pagini să comenteze în acest sens. Pentru ceea ce ne interesează aici şi acum, ne vom mulţumi a înregistra textul de mai sus, semnat de scriitorul legionar Vasile Posteucă, alături de alte mărturii precum că „legionarii n-au ucis evrei”, că „în programul mişcării legionare problema evreiască era a şaptea pe listă”. Când, cu ani în urmă, Lya Benjamin, harnică detractoare a românilor şi activistă fruntaşă a ideii de holocaust petrecut în România, a scris despre „antisemitismul funciar al legionarilor exprimat în binecunoscutele lor texte doctrinare” (citat din memorie), am rugat-o, apoi am somat-o respectuos să precizeze care sunt acele texte legionare doctrinare în care se incită la antisemitism, să dea citatele doveditoare din acele texte. Nici până azi Lya Benjamin (şi alţi falsificatori ai istoriei legionare) nu a reuşit să ilustreze aşa zisul antisemitism legionar, funciar şi doctrinar.
După „rebeliunea legionară” din 21-23 ianuarie 1944 se ştie că au fost arestaţi şi condamnaţi mii şi mii de legionari, cei mai mulţi tineri, chiar foarte tineri. Tot atunci au fost adunate de pe străzi cadavrele a 120 de evrei. Dintre miile de legionari judecaţi şi condamnaţi pentru cele petrecute în acele zile, nici un legionar nu a fost acuzat de asasinarea vreunui evreu ! Se cunoaşte o listă a evreilor omorîţi, dar nu se cunoaşte nici unul dintre asasini! Au fost legionari condamnaţi pentru tulburarea ordinii publice, pentru tentativă de lovitură de stat şi multe altele, inclusiv jafuri şi incendieri de case şi prăvălii, dar nu a fost nimeni acuzat pentru asasinarea celor 120 de evrei. Acuzaţia că aceştia au fost omorîţi de legionari a apărut în presă, în textele de propagandă anti-legionară, dar în justiţie, deşi au fost condamnaţi mii de legionari, niciun legionar nu a fost confruntat cu acuzaţia de ucidere a unui evreu!
Ce este mai ciudat (şi mai suspect!) este că nici comunitatea evreiască, nici familiile celor asasinaţi nu au făcut vreun demers pentru identificarea criminalilor! Nu se cunoaşte nici un protest al comunităţii evreieşti faţă de neputinţa justiţiei antonesciene, româneşti, de a afla măcar pe unul dintre asasini! Nici atunci, în 1941, nici mai târziu, după 23 august 1944, comunitatea evreiască nu s-a arătat preocupată să-i identifice pe asasini. Nici măcar pe asasinii de la Abator ! Ceea ce nu a împiedicat-o să susţină mai departe că acel asasinat oribil s-a produs! În ciuda declaraţiilor date chiar şi de evreii care lucrau la Abator, că existenţa acelor cadavre de evrei atârnate în cârlige, ca vitele, nu a putut fi confirmată de nici un martor. Nici după 23 ianuarie 1941, nici după 23 august 1944.
Interesantă este şi referinţa pe care fostul ministru de interne Alexandru Rioşanu o face la Intelligence Service-ul englez. Se ştie bine că din Rusia au fost aduse cămăşile verzi în care au fost îmbrăcaţi ţiganii şi alţi lumpen-proletari în zilele „rebeliunii” legionare. Nu e de mirare că au fost interesaţi şi englezii în diversiunea petrecută la Bucureşti în 21-23 ianuarie 1941. După informaţii care au apărut la un moment dat în Anglia, pe la mijlocul anilor ’80, Intelligence Service-ul ar fi fost amestecat şi în asasinarea lui Nicolae Iorga. Probabil tot aşa: în strânsă colaborare cu colegii sovietici. Scopul, acelaşi: România să intre în război fără legionari, lipsită de elanul eroic al acestora, de disponibilitatea oricărui legionar de a-şi da viaţa neprecupeţind nimic pentru binele neamului!
Ion Coja




Un şut în cur care doare mai tare decât 120 de evrei ucişi de legionari

Despre acest caz mi-au vorbit, în termeni identici, două persoane bine cunoscute de publicul românesc : domnii Cornel Dinu şi Cezar Tabarcea. Domnul Ştefan Bolintineanu Herişescu – nu ştiu dacă mai trăieşte, a făcut după 1944 ani grei de puşcărie (vreo cinci-şase), condamnat pentru faptul că în timpul „rebeliunii” legionare i-a dat un picior în spate unui evreu. După 23 august 1944, evreul molestat l-a reclamat justiţiei noi, socialiste, pe torţionarul Ştefan Bolintineanu Herişescu, care a şi fost arestat şi condamnat la câţiva ani buni de temniţă. După câte am înţeles, Ştefan Bolintineanu Herişescu şi-a recunoscut fapta, în privinţa aceasta lucrurile fiind certamente confirmate : şutul a fost tras ! În locul amintit !...
În copilăria mea, a da şi a primi asemenea lovituri (e drept, cele mai multe m-au avut ca expeditor!) era aproape un obicei. Cred că sub influenţa filmelor lui Charlie Chaplin, dacă nu mă înşel!, a cinematografului mut, unde gestul cu pricina nu lipsea din niciun film american. Aproape că nu înţeleg o sentinţă de condamnare la ani de temniţă grea pentru un asemenea gest copilăresc, „şmecheresc”! Dar încercând să-mi imaginez cam cum vine să ţi se aplice un asemenea tratament dincolo de o anumită vârstă, matură, încep să pricep că aşa ceva nu se face şi că într-adevăr un asemenea gest trebuie pedepsit. Chiar şi atunci când nu i se poate atribui un avânt anti-semit! Cu atât mai mult atunci când! Cum este cazul de faţă, când şutul i-a aparţinut unui legionar, iar fundul unui evreu...
Comentariul propriu-zis care este de făcut priveşte însă alte fapte, petrecute tot atunci, în ianuarie 1941, când pe lângă victima domnului Ştefan Bolintineanu Herişescu, au mai căzut victime şi alţi evrei, au căzut propriu-zis, morţi la pământ de victime ce erau. Mă gândesc în primul rând la cei 120 de evrei „ucişi mişeleşte” în ianuarie 1941. Pentru aceste asasinate justiţia română nu a dat nici o lună de temniţă! Şi nu a făcut nimic pentru a-i identifica şi prinde pe asasini!
Deci evreii reclamă un şut în fund şi autorul loviturii se alege cu ani grei de închisoare, la Aiud, la Canal, la stuf! Iar pe autorii celor 120 de asasinate nu-i caută nimeni, nici în zilele asasinatelor, nici după aceea! Nici măcar după 23 august 1944, când, cum s-a văzut, justiţia nouă n-a pregetat să pedepsească cu ani grei de temniţă un şut în fund, numai pentru că fusese dat unui evreu! Ca gest de anti-semitism doctrinar, probabil !
Nu ştiu dacă în juris-prudenţa românească şi europeană se mai înregistrează un caz pereche a cazului descris mai sus. Noi însă, azi, trebuie să le fim recunoscători celor care au prilejuit această întâmplare fără pereche. Atât d-lui Ştefan Bolintineanu Herişescu, cât şi victimei sale şi mai ales celor care l-au judecat şi condamnat, căci în felul acesta ne-au oferit motive să ne mirăm ca lumea, cu nesfârşită stupefacţie, de faptul că nimeni, după 23 august 1944, nu a venit să reclame pe vreunul dintre asasinii celor 120 de evrei ucişi în ianuarie 1941, la fel cum extrem de puţini au fost românii acuzaţi şi condamnaţi pentru evreii ucişi la Iaşi în iunie 1941, iar mai presus de toate lipsesc sutele de români acuzaţi şi condamnaţi pentru cei 300.000 de evrei ucişi mişeleşte în Basarabia şi Transnistria!
O justiţie care condamnă la ani grei de închisoare pentru un şut în fund, oare cât ar fi trebuit să fie de neînduplecată pentru ucidere, pentru uciderea de evrei?! Din păcate constatăm că atât din partea autorităţilor, cât şi din partea supravieţuitorilor (rude, prieteni, organizaţii reprezentative evreieşti) lipseşte orice interes pentru a-i identifica pe asasini! Comunitatea evreiască s-a arătat extrem de activă în a acuza la modul general – „românii au ucis 300.000 de evrei”, dar a fost cu totul dezinteresată în a-i identifica în persoană pe asasinii propriu-zişi!
Ici-colo apare la unii comentatori ideea că evreii ar fi renunţat să apeleze la justiţie deoarece ştiau că justiţia românească le va ţine parte legionarilor. Idee ce nu poate fi luată în seamă, mai întâi pentru că justiţia din România, mereu obedientă faţă de autorităţi, a fost deosebit de aspră şi de nedreaptă cu legionarii atât pe vremea lui Carol şi Antonescu, cât şi mai târziu, sub comuniştii cominternişti: 1944-1964. Ideea este infirmată însă, spectaculos, de felul cum a fost pedepsit istoricul şut în fund dat de dl Bolintineanu Herişescu unui evreu. Un singur şut, pedepsit cu ani grei de temniţă...
Cel mai mult trebuie să ne mirăm de faptul că familiile evreilor asasinaţi au „înghiţit” această complicitate, a justiţiei şi a comunităţii evreieşti! Vreau să spun complicitate a acestor instituţii cu asasinii! Eu sau oricare dintre cititorii acestor rânduri, dacă aş fi fost rudă cu vreunul dintre evreii asasinaţi în ianuarie 1941, aşa i-aş fi acuzat, de complicitate cu asasinii, atât pe poliţişti şi magistraţi, cât şi pe liderii comunităţii evreieşti! Căci aş fi vrut şi aş fi cerut să se afle cu precizie care dintre legionarii arestaţi mi-a ucis părintele sau fratele!
Rămâi cu impresia că toată lumea a fost mulţumită că existau acei 120 de morţi şi că ei puteau fi puşi pe seama legionarilor, nu a unor legionari anumiţi, ci a legionarilor în general, ca şi cum ai fi spus că bieţii oameni au murit de o boală, de o molimă, de o ciumă, ciuma verde, desigur! Nu mai interesa pe nimeni să se meargă mai departe, căci rezultatul, scopul urmărit, fusese atins : compromiterea mişcării legionare ca adunătură de criminali!
Cele de mai sus sunt o parte din motivele pentru care ajungi să te întrebi dacă nu cumva evreii morţi în ianuarie 1941, cei 120, sunt la fel de adevăraţi şi de morţi ca şi evreii, cei 300.000, ucişi mişeleşte în Basarabia şi Transnistria!
Căci, una din două: (1) ori cele 120 de cadavre inventariate în ianuarie 1941 aparţineau într-adevăr unor evrei, victime ale bestialităţii legionare şi, în acest caz, comunitatea evreiască se face vinovată pentru că nu s-a străduit în nici un fel să afle cine erau criminalii, autorii propriu-zişi ai asasinatelor, şi în felul acesta decad din dreptul de a mai acuza pe cineva de acele crime, ori (2) avem de-a face cu o diversiune pe care o anchetă minuţioasă şi neutră a justiţiei, pornită pe identificarea criminalilor, ar fi descoperit-o. O diversiune de care, fireşte, ştia şi comunitatea evreiască, prin liderii ei, drept care aceşti lideri au stat cuminţi şi n-au protestat nicicum faţă de pasivitatea justiţiei. Această din urmă ipoteză, oricât ar fi de vinovată faţă de amintirea victimelor, faţă de suferinţele acestora, intră în concordanţă cu o serie de alte fapte printre care şi declaraţiile făcute de rabinul Alexandru Şafran la TVR, în 1995: „a doua zi după rebeliunea legionară, m–am mişcat repede şi până seara, înainte ca autorităţile să intervină, i-am înmormîntat pe toţi evreii ucişi de legionari!”
De ce atâta grabă?
De ce rabinul Şafran nu a lăsat ca autorităţile să facă ancheta criminalistă pentru a se afla fiecare evreu de cine anume a fost ucis?
Un şut în fund dat unui evreu e normal oare să producă mai multe efecte de ordin penal decât asasinarea a 120 de evrei? În ce lume trăim?

*
Toate aceste întrebări şi nedumeriri îşi află răspuns dacă introducem în discuţie dovezile că între evreii comunişti şi serviciile secrete româneşti a existat o înţelegere, prin care s-a decis producerea unor acte de terorism şi vandalism sălbatic asupra cartierelor evreieşti, acte care să pară a fi săvârşite de legionari. În înscenarea acestui pogrom evreii comunişti au apelat la experienţa cea mai înaintată: sovietică, cominternistă. De unde, adică din URSS, au venit câteva mii de cămăşi verzi, cu care au fost îmbrăcaţi mii de infractori şi ţigani, îndeosebi din cartierul Dudeşti-Cioplea.
Una dintre dovezile privind acest târg criminal se află într-o arhivă americană, de unde documentul a fost scos şi publicat în „România liberă” din 3 septembrie 2003 de cunoscutul publicist Vladimir Alexe. Citez: „Prima convenţie de colaborare între comunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Serviciului Secret de Informaţii – SSI – reprezentat de comisarul POPOVICI şi de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti, alături de poliţişti, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând, astfel, o importantă contribuţie la consolidarea regimului ANTONESCU, cu această ocazie. Participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti din 20-23 ianuarie 1941 este, însă, şi astăzi un „tabu” pentru istoria PCR. Şi nu înţelegem de ce.”
După câte ştim, nimeni din partea Comunităţii Evreieşti din România nu a contestat sau comentat documentul publicat de dl Vladimir Alexe. Ştim că Lya Benjamin, istoric evreu holocaustizant, l-a căutat pe dl Vladimir Alexe şi i-a cerut detalii privind provenienţa documentului, le-a primit, probabil că a verificat autenticitatea documentului şi, din tăcerea domniei sale, deducem că s-a confirmat autenticitatea documentului. Numai că Lya Benjamin nu are voie să tacă, ci are obligaţia morală să răspundă cumplitei incriminări implicite pe care documentul din arhiva americană o face la adresa Comunităţii Evreieşti din România. În fapt, obligată, obligată până la Dumnezeu să ia o atitudine publică, este Comunitatea Evreiască, pentru a se disculpa – dacă are cum şi cu ce, sau pentru a recunoaşte nevinovăţia legionarilor, cărora de 68 de ani li se aplică eticheta de asasini ai celor 120 de evrei declaraţi ucişi la rebeliunea legionară şi autori ai devastărilor pustiitoare din cartierul evreiesc...
Legionarii au afirmat mereu, iar în mare măsură au argumentat şi dovedit, că nu sunt ei autorii actelor de terorism săvârşite în zilele rebeliunii. La argumentele legionarilor niciun „evreu” nu a catadicsit să răspundă punct cu punct, ci au respins „apologia” legionară prin invocarea ...mormintelor din cimitirul evreiesc.
Dar nici legionarii nu au 100% dreptate, căci totuşi, unul dintre ei, mai iute de ...picior, numitul Ştefan Bolintineanu Herişescu, a slobozit un şut în ...pardonul unui evreu, sancţionat apoi, după ani de zile, de justiţia „iudeo-comunistă”, care a făcut astfel o mare, imensă greşeală, căci ne-a oferit dovada că ni se ascunde adevărul despre 20-23 ianuarie: evreii au cerut pedeapsa justiţiei pentru un şut în cur, iar pentru 120 de conaţionali asasinaţi şi batjocoriţi nu au chemat pe nimeni, pe niciun legionar, să dea socoteală. De ce? Pentru că o anchetă judiciară, oricât de superficială, ar fi putut descoperi că asasinatele respective sau (1) nu s-au produs, sau (2), dacă s-au produs, au avut ca autori pe alţii, nu pe legionari.
O ultimă perplexitate: în celebra mistificare intitulată Istoria RPR, autorul Mihail Roller, evreu comunist, cât a fost el de mincinos, dar nu pomeneşte nimic de „rebeliunea legionară” şi nici de cele 120 de cadavre, adică nu spune că s-ar fi produs un pogrom în ianuarie 1941. Bănuim că nu această omisiune l-a determinat pe bietul cominternist să-şi ia singur zilele... Din păcate gestul său a fost inutil: ştafeta minciunii a fost preluată de generaţia următoare de mercenari ai istoriografiei, evrei şi neevrei de-a valma.
Ion Coja