Mircea Micu

2010-08-13T13:06:00.000-07:00

Cand ma gandesc
cum o sa plangeti
la moartea mea
m-apuca groaza.
Astfel aman mereu aceasta
sfanta mila.
Sunt rasul care sta deasupra
cu ghearele ascunse-n catifea.

2010-02-12T13:48:00.000-08:00

BUCURESTI,MON AMOUR

„Oraş al Prăbuşirilor” denumit de Octav Dessila, „al bucuriei” după strălucitul cărturar Kogălniceanu, „al năpraznicelor vremi” după Ionescu Gion, „micul Paris” după exclamaţia unui înamorat rămas necunoscut, „al frumoşilor nebuni” după Fănuş Neagu, oraşul acesta, râvnit de mine în anii când eram mai tânar şi la trup curat, mă fascinează încă.Întemeiat (cică) de un cioban cu duhul chivernisirii, după unii, de Mircea cel Bătrân după alţii, pomenit în hrisoave de „mondialul” Vlad Ţepeş (a se citi „Dracula”), ridicat în mijlocul Câmpiei Române, pitoresc si de neînvins de vremi, Bucureşti vine din uitarea vremii de demult şi se duce fără oprelişte spre o incertă viitorime.Zguduit de năpraznice răzvrătiri de pământ, încercat de incendii devastatoare, înecat uneori de ploi torenţiale, sluţit de oameni lacomi şi nesimţitori la urâţenie, îşi păstrează încă, precum o vestită celebritate a unui timp pierdut, invicibila-i frumuseţe cu mereu constantă cochetărie.Bucureştii trebuie savuraţi în zori, când luna se răsfaţă încă sub roua nopţii şi teii exaltă miros inegalabil şi îmbietor la somn.Din fostele grădini de odinioară, Stavri, Scufa, Şapte nuci, Livedea cu duzi, Icoana, Ioanid, stafiile arborilor ghilotinaţi fără milă îşi răsucesc rădăcinile încercând noi vlăstare.În cartiere cu iz de mahala romantică mai există încă alcătuiri şi siluete arhitectonice care anulează, prin rafinamentul liniilor, hidoasele cazemate de beton sau bulibăşeala snoabă şi fără sens a mult lăudatelor cartiere în care îşi închipuie că există snobi, şmecheri şi analfabeţi la modă.Mă pierd uneori, în zori oxidaţi de poluare, în acele secrete zone în care talentul şi delicateţea arhitecţilor români au imaginat arcade suple, feronerii încolăcite de fragedă glicină şi în zidurile cărora se aud, dacă ai urechea nepângărită de manele, vechi melodii de dragoste şi moarte. Sunt 550 de ani de când Bucureştii se încăpăţânează să reziste, sfidând ani, lăcomii, cataclisme, neodihnită prostie umană, tânăr încă, mereu renăscut dintr-o cenuşă de frumuseţi care au fost şi vor rămâne încă, spre uimirea celor care azi îl traversează grăbiţi şi insensibili.Să-l îmbrăţişăm o clipă cu privirea şi să-l ocrotim prin vremi devastatoare.

INCEPE CIRCUL ELECTORAL

2009-10-23T15:04:00.000-07:00

Intr-o tara aflata in colaps economic, cu incredibile scene de saracie derulate sub ochii nostri, intr-o Romania a tuturor…posbilitatilor, cum multi o denumesc ironic, a inceput vanzoleala electorala.
Doi dintre anajatii in cursa electorala n-au ezitat sa foloseasca drept indemn electoral sintagma PENTRU O ROMANIE A BUNULUI SIMT.
Trebuie sa recunosteti ca o mai flagranta impertinenta nici ca se putea…
Asadar, de dimineata pana seara, era sa scriu frumose versuri spune tara!, majoritatea posturilor de televiziune macina la moara inutila a comentariilor fara sfarsit.
Analisti, politicieni, trancanitori de ocazie, fatuce (vorba lui Cristoiu),anonimi, care mai de care mai ingenios si mai convingator arunca spre urechile si ochii plictisiti ai electorilor posibili, indemnuri, sfaturi, previziuni.
Marele Zeus, Basescu cel ingenios, face zile negre recentei…
majoritati unite (pana la proba contrarie) si jongleaza zilnic cu Constitutia.
Concomitent se preumbla prin tara insotit de sotie si de pupila sa politica, frumoasa Elena spre a fascina electoratul cu gesturile sale atat de populare.
Domnul Crin, cel senin, ataca la baioneta si opune premierului GASIT de domnul Basescu, un…neamt vestit pentru felul in care a fost ales de catre populatia Sibiului.
In acelasi timp, se lanseaza in urbea lui Boc, cu fular galben si vorbe mestesugite acuzandu-l pe Basescu cum ca i-a…furat sloganul.
Mircea Geoana ataca zilnic la baioneta cu flamura primarului sibian in frunte.
Concomitent, ne asigura de caderea inevitabila a Basescului.
Gigi Becali nu doar ca s-a lansat dar s-a si inscris in cursa rostind celebrele cuvinte de acum CANDIDEZ PENTRU CA TARA SA NU FIE CONDUSA DE TIRAN !
Oare cine o fi…TIRANUL?
Primarele Oprescu se preumbla prin tara si exceleaza in discursuri hazoase.
Impulsivul VADIM TUDOR se lanseaza…in strada si ne asigura ca il va face arsice pe actualul presedinte.
Unul dintre…pretendenti, daca nu chiar doi, s-au retras mofluzi si
dezamagiti.
Dar, fiti pe faza romani! Incepe circul electoral !
Totul e sa aveti nervi si rabare. Si, bineinteles…umor.

LANSARI, SARBE, GREVE...

2009-10-09T13:50:00.000-07:00

In trancaneala mediatica ce ne asalteaza zilnic, reprezentanti, cica, ai vointei…poporului, politicieni de toate gradele, se straduiesc sa-si dovedeasca utilitatea in buna gospodarire a tarisoarei.
Fiecare sustine ca numai partidul din care face parte e capabil sa ne scoata din criza la care suntem obligati sa participam aliniindu-ne.
Concomitent, candidatii la presedintie au fost lansati cu tamtamul de rigoare, steaguri, aplauze, promisiuni.
Traian Basescu a gasit formula lansarii inspirata de un …reprezentant al poporului care l-a sfatuit sa candideze in timp ce se afla la o adunare-targ spontana dar organizata de primaria unui orasel banatean.
Festivaluri de bere, sarmale, piscoturi, cascaval, must, gulas, crizanteme de toamna, ofera tot atatea bai de multime.
Se tin discursuri sforaitore pe care nu le asculta nimeni, se fac pomisiuni solemne si juraminte de fidelitate fata de tara si popor.
Premierul cu nume mono silabic ne asigura ca vom avea si pensii si salarii, opozitia zice ca nu vom avea nimic, sindicatele au iesit in strada, prefectii au ramas, o parte dintre ei, someri, noua putere pedelista e pusa pe fapte mari.
Dar, caci exista un dar, spectrul motiunii de cenzura planeaza deasupra partidului condus din umbra de Traian Basescu si vom vedea daca actuala domnie a Bocului se va solda cu un esec previzibil.
Pana atunci, clampanitorii de serviciu( aceiasi) promit marea cu sarea. Taranii denumiti pompos, fermieri, asteapta subventiile, profesorii bani promisi, micii intreprinzatori scaderea poverii impozitelor.
Depare, in Romania profunda, tot acest circ mediatic e ignorat cu desavarsire si votantul de maine, alegatorul, sta intr-o fireasca espectativa asteptand un ipotetic salvator.
In orasele mari, sarbele electorale continua si vor continua sub privirile ironice sau ingduitoare ale romanilor care nu mai cred in nimic

POEMA DE MIERCURI

2009-10-09T13:47:00.000-07:00

Dor de Avram Iancu

De Iancu-mi este dor acum
Padurea-i pulbere si fum
Si fiecare frunza sa
Intors in vesnicia sa
Padurea-i pulbere de acum
S-au dus nadejdi din ierni de fum
Goruni cu frunza tremurand
Isi muta trunchiul in pamant.
Mai canta mierla a pustiu
Si plange-n sufletul meu viu
Si de atata dor de el
Ma fac troita si inel…

JUSTIN CAPRA - Sublimul fabulos are un nume spiritualizat !

2009-10-06T11:00:00.000-07:00

Americanii, canadienii, nemţii şi italienii au vrut să-l "importe". De fiecare dată, răspunsul lui a fost "Nu.Mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic".
Pe lângă aparate de zbor şi maşini, Capră a inventat şi motociclete neconvenţionale. Justin Capră, românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie. Când l-au "vizitat", hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună.

Cu rucsacul zburător în beciurile miliţiei
Rucsacul zburător i-a adus, la început, doar belele. "În 1956 l-am propus Academiei şi bineînţeles că am produs ilaritate. <> şi mă rog, chestii d-astea. În '58 l-am brevetat. Dar, în '56, pentru că aveam intenţia să realizez un astfel de aparat şi nişte maşinuţe, am făcut prostia să merg, neştiind puterea comuniştilor, la Ambasada Americană să cer sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ţinut mult - două săptămâni - dar dormeam pe ciment şi mâncam un sfert de pâine pe zi. Înainte de asta eram ofiţer de aviaţie. După - am fost dat afară din Armată şi am fost trecut la index. Spălam maşini, măturam, ca să pot exista. Până în1962, când a venit Expoziţia Americană la Bucureşti şi şi-au expus americanii aparatul lor de zbor. Diferenţa între al meu şi al lor erade culoare: al lor era gri şi al nostru - negru. Altminteri erau identice".

O jucărie: curent electric din zgomot
Americanii şi mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe tovarăşi să-şi reconsidere poziţia faţă de Justin Capră. L-au reabilitat oarecum, adică şi-a putut găsi un loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar şi munca de jos a fost o "sursă de inspiraţie". Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! "Am folosit un telefon Bell, o membrană cu o bobină şi un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie şi recoltam în altă parte curent. Nu am reuşit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din reţea". Asta este una dintre invenţiile pe care le-a considerat jucării şi nu s-a obosit să le breveteze.

"Nu se poate, da' funcţionează"
Există însă o invenţie pe care ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit explicaţia fizică. "Am realizat odată un dispozitiv care micşora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că fiecărei acţiuni trebuie să-i corespundă o reacţiune egală şi de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roţi, n-avea interacţiune magnetică şi al naibii se mişca. Bineînţeles, consuma, nu era perpetuum mobile. Şi atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, şi m-a dus la Consiliul Naţional de Ştiinţă şiTehnologie. Şi acolo a venit un hectar de mărimi - profesori,academicieni, savanţi - şi prima expresie a fost <>. La care Groza zice <>Doctor în fizică, Dan Vamanu, care a fost şef de promoţie la Oxford, a studiat dispozitivul şi mi-a zis . <>".

Circa 100 de vehicule neconvenţionale
Justin Capră a realizat 72 de prototipuri de autoturisme cu consum infim (2 litri de benzină pentru un drum între Bucureşti şi Iaşi, cu viteza medie de 70km/h), 7 aparate de zbor neconvenţionale pe care le-a testat personal şi 15 motoare neconvenţionale. Din toate acestea, doar o invenţie - automobilul fără caroserie, cu efect pelicular - şi-a găsit o oarecare aplicare.Este vorba despre un prototip care a rămas la stadiul de machetă pentru că Justin Capră n-a avut bani să-l construiască. "Un automobil cu caroseria dintr-o perdea aeriană, care creează şi o propulsie şi poate face, eu ştiu, şi aer condiţionat în maşină. Este vorba de un jet de aer evacuat din faţă şi aspirat în spate, care îmbracă ocupanţii autovehiculului. Am aruncat şi apă pe el, nu se întâmplă nimic - nu plouă, nu ninge". Iar aplicarea a fost mai mult decât modestă: un cetăţean din Bacău a folosit invenţia lui Capră pentru a realiza un acvariu care n-are un perete, dar ţine, totuşi, şi apa, şi peştii!

Întrebare frecventă: "De ce nu plecaţi?"
De ce n-a plecat să se realizeze în ţări mai civilizate? "M-a întrebat asta un ziarist pe vremea lui Ceauşescu. I-am zis <>. După revoluţie au venit alţii să mă întrebe <>. Păi ce, să mănânc lebede la Viena? Şi pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America, Germania, Canada... Credeţi că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România..."

Nu există inginer adevărat fără cultură
Acum, Justin Capră are 75 de ani, dar nici vorba, nici mişcarea nu-i arată vârsta. El pune "tinereţea" pe seama familiei. "Tata a murit la 90 de ani pentru că l-a lovit o maşină când era pe bicicletă. Bunicii,mătuşile - la 102, 107, 110... "Lucrează la al 73-lea prototip de autoturism şi şi-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze şi să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit. Nu este însă uşor să ajungi ucenicul lui Capră. "Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultură, ci un simţ al sintezei. Kant zice <>. Ei, cum dracu' poţi să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănţuită? Şi spune că morala poate fi în afara moralei creştine, ceea ce iar este o greşeală. (...) Newton zice <>. Pentru că nu există esenţe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre cunoaştere pe care nu o s-o întâlnim pentru că, curba asimptotă întâlneşte verticala cunoaşterii undeva la infinit."

Info plus
EMIGRAREA
Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învăţând voi fi mai liber şi mai fericit. Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învăţătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr egal subiectiv?Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferenţial,centrifug, nu dă răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoaşterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul ştiinţific oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilităţi, conjuncturi, relativitate. Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin. Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, ştiinţa spirituală este de aceea interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare. Există totuşi o cale şi anume: evoluţie în plan spiritual, în plan creştin, pentru că iubirea, stima, toleranţa rezolvă toate problemele. Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimţire, este un alt fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic şi când văd rezultatul muncii mele.S unt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede alfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat şi chiar agresat fizic, şi de ce? Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obişnuit. Deranjez nişte somnolenţe, nişte tipare. Lumea nu are nevoiede oameni care nu cred în definiţii, care nu cred în academii şi nici în premianţi oficiali.Când ţin o conferinţă sau un curs văd discipolii mei plecând mai îngânduraţi. Am acest defect, această particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înţeleg faptul că există o programare din afara noastră, în alt raport spaţiu - timp. (Care spaţiu, care timp? alte relativităţi?).Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noţiunea de bine şi de rău. Dar nici nu îl înţeleg pe filosoful Kant atunci când afirmă că dânsul îşi este propriul lui stăpân! Cum poate un om fi stăpân pe el într-o lume înlănţuită?Prefer înţelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală. Eu nu sunt în măsură să ofer soluţii, nu mă pricep, soluţii vă poate da natura, în măsura înţelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni, vorbăreţi, colesterolizaţi, cu ţinută opulentă şi ostentativă. Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă,în aer, în filosofia ţăranului bătrân, pardon, nu în ţăranul de lângă metropolă.Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monarhului şi al sacerdotului. Nici pe filosoful Platon nu-l înţeleg atunci când şi-a declarat repubica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a şcolit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter.Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oameniadevăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin. JUSTIN CAPRĂ

POEMA DE MIERCURI

2009-09-15T12:28:00.000-07:00

Si se facea ca prin Ardeal
Umbla, de o vreme, Iancu iar
Trecand ingandurat pe cal
Si cu pistoalele-n serpar.
Era tot tanar si fecior
Si avea pe chip surasul bland
Si ochii mistuiti de dor
Arzand pe fata lui de sfant.
El se oprea din cand in cand
S-asculte-n noapte, nemiscat,
Zbaterea codrilor in vant
Trecand spre cer ca un oftat.
Frunza in cale de-i cadea
In leganare si alint
De aur, toata, se facea
Si iarba toata, de argint…
Mesteceni, lumanari de foc
Ardeau in fosnet tremurat
Sa-i fie drumul cu noroc
Si aerul inmiresmat.
Iar motii lui, de dor plangand
Din munti batrani, din tanar plai
Veneau sa-l vada iar trecand
E al lor, de-a pururi, tanar Crai.

STEFAN CEL MARE SI BOC...

2009-09-15T12:04:00.000-07:00

Intr-un discurs vecin cu delirul plin de metafore si interjectii grobiene, un politician (cica) pedelist si fanatic, a declarat cum ca BOC CEL POC ar fi, nici una, nici altul, decat urmasul lui STEFAN cel MARE.
Sub privirile incetosate de briza marina, junii necorupti inca ai scolii de vara pedeliste, incremenira in extaz auzind teribila comparatie: STEFAN cel MARE si BOC…
Care vasazica acest ardelean de inaltime aproape normala, luat de la coasa si pus in fruntea tarii de catre un corabier venerat ZEUS, care se incurca in decizii pecum o mireasa rea de musca in himenul artificial, a devenit SIMBOL NATIONAL.
Asta fiindca, s-a aruncat in cap de pe un ring de televiziune fara sa pateasca nimic (cica), canta in falset imnul fostilor barbati : CE FLACAU ERAM ODATA, fiindca trage la coasa ca nimeni altul, sta sluj in fata stapanului din dealul Cotrocenilor, inaugureaza sosele internationale care se surpa dupa plecarea lui, vorbeste non stop si despre toate, incoerent dar sobru, si, uneori, plimba prin Bucuresti un ursulet de plus egal ca marime spre dormitorul unei ipotetice amante.
Daca Boc e comparat cu Domnul Moldovei, apoi cei din partidele concurente sunt musai obligate sa reactioneze in consecinta.
Intelegem ca VANGHELIE poate deveni simplu, MIHAI VITEAZUL, cloroticul CRIN ANTONESCU…ION ANTONESCU, madam UDREA ELENA, pupila stim noi cui DOAMNA CHIAJNA, meditabundul BECALI insasi PETRU RARES, entuziastul GEOANA chiar IANCU JIANU.
Si, in fine, C.V.TUDOR, fireste, IOAN VODA CEL CUMPLIT….
Ar mai fi si ornintoricul cu tripla cetatenie, salvatorul puscariasilor si al curvelor de pripas, NATI MEIR, caruia i-am gasit un corespondent dar ne e ca vom fi acuzati de antisemitism.
Pe cand eu, sunt, de fapt, ( vorba lui ION BARBU), ANTIMISIT si nu..ANTISEMIT! Si fiindca tot suntem in tara in care o…ministreasa se deplaseaza la malul marii sa evalueze din ochi inzestrarile sexuale ale salvamarilor, chestie care ar face o sa paleasca de invidie pe chiar CIOCIOLINA, devoratoare de masculi cu fulgi cu tot, eu zic sa-i gasim un nume pe masura si tarii.
In ton cu delirul estropiatului cu figura de ins lasat cu bilet de voie 3 zile libre de la MARCUTA, sa ne unim glasurile si sa rostim noua denumire a scumpei noastre patrii:BOCMANIA !!

BUCURESTI,MON AMOUR

2009-09-15T11:20:00.000-07:00

„Oraş al Prăbuşirilor” denumit de Octav Dessila, „al bucuriei” după strălucitul cărturar Kogălniceanu, „al năpraznicelor vremi” după Ionescu Gion, „micul Paris” după exclamaţia unui înamorat rămas necunoscut, „al frumoşilor nebuni” după Fănuş Neagu, oraşul acesta, râvnit de mine în anii când eram mai tânar şi la trup curat, mă fascinează încă.
Întemeiat (cică) de un cioban cu duhul chivernisirii, după unii, de Mircea cel Bătrân după alţii, pomenit în hrisoave de „mondialul” Vlad Ţepeş (a se citi „Dracula”), ridicat în mijlocul Câmpiei Române, pitoresc si de neînvins de vremi, Bucureşti vine din uitarea vremii de demult şi se duce fără oprelişte spre o incertă viitorime.
Zguduit de năpraznice răzvrătiri de pământ, încercat de incendii devastatoare, înecat uneori de ploi torenţiale, sluţit de oameni lacomi şi nesimţitori la urâţenie, îşi păstrează încă, precum o vestită celebritate a unui timp pierdut, invicibila-i frumuseţe cu mereu constantă cochetărie.
Bucureştii trebuie savuraţi în zori, când luna se răsfaţă încă sub roua nopţii şi teii exaltă miros inegalabil şi îmbietor la somn.
Din fostele grădini de odinioară, Stavri, Scufa, Şapte nuci, Livedea cu duzi, Icoana, Ioanid, stafiile arborilor ghilotinaţi fără milă îşi răsucesc rădăcinile încercând noi vlăstare.
În cartiere cu iz de mahala romantică mai există încă alcătuiri şi siluete arhitectonice care anulează, prin rafinamentul liniilor, hidoasele cazemate de beton sau bulibăşeala snoabă şi fără sens a mult lăudatelor cartiere în care îşi închipuie că există snobi, şmecheri şi analfabeţi la modă.
Mă pierd uneori, în zori oxidaţi de poluare, în acele secrete zone în care talentul şi delicateţea arhitecţilor români au imaginat arcade suple, feronerii încolăcite de fragedă glicină şi în zidurile cărora se aud, dacă ai urechea nepângărită de manele, vechi melodii de dragoste şi moarte. Sunt 550 de ani de când Bucureştii se încăpăţânează să reziste, sfidând ani, lăcomii, cataclisme, neodihnită prostie umană, tânăr încă, mereu renăscut dintr-o cenuşă de frumuseţi care au fost şi vor rămâne încă, spre uimirea celor care azi îl traversează grăbiţi şi insensibili.
Să-l îmbrăţişăm o clipă cu privirea şi să-l ocrotim prin vremi devastatoare.

ION COJA-PREDICA DE LA PATRU VODA

2009-08-25T15:55:00.000-07:00

Predica de la Pătru Vodă
Cuvant lămuritor

Domnule profesor ION COJA, s-a întâmplat un lucru extraordinar în ziua de 15 august, la Mânăstirea Pătru Vodă: în faţa a sute de credincioşi, predica despre Maica Domnului aţi ţinut-o dumneavoastră, un laic, un mirean. Povestiţi-ne, vă rog, ce este de povestit.

Vă povestesc cu mare plăcere. Vineri, 14 august, am ajuns spre seară la Pătru Vodă, ca pelerin. Aveam promisiunea unei întâlniri cu părintele stareţ, cerusem favoarea unei discuţii amănunţite şi o aşteptam pentru a mă lămuri într-o chestiune deosebit de importantă pentru mine, dar şi pentru alţii. Spre seară călugării, mai exact fraţii monahi Ieremia şi Teodot, m-au poftit la slujba de prohodire a Maicii Domnului. Eram rupt de oboseală, dar am mers, în strană alături de monahi. M-am văzut cu părintele stareţ preţ de o clipă numai, cât am sărutat Crucea din mâna sa. La sfârşitul slujbei, un călugăr a venit la mine şi mi-a transmis din partea Părintelui Justin că eu voi ţine predica de a doua zi!... Nu mi-a venit să cred, abia când am înţeles că nu este o confuzie am întrebat: „Despre ce să vorbesc?” Mi s-a răspuns: „Ce vreţi dumneavoastră să spuneţi despre Maica Domnului!”

De când vă cunoaşteţi cu părintele Justin Pârvu?

Eu îl ştiu de mulţi ani, din citite şi auzite, dar am stat de vorbă o singură dată în urmă cu trei luni, vreo zece minute, nu mai mult, când i-am cerut binecuvîntarea pentru candidatura mea la preşidenţia României. Nu vreau să spun vorbe mari, dar gestul părintelui a fost pentru mine gest împărătesc, ca împăraţii din basme a procedat, punându-mă la încercare, să vadă dacă sunt vrednic să cer mâna domniţei!

Despre ce domniţă este vorba?

Eh, vorbeam metaforic, în parabole! Cert este că s-a mirat şi părintele Teofil Bradea, care m-a însoţit la Pătru Vodă: aşa ceva nu mai văzuse nici sfinţia sa. Tot părintele Bradea mi-a explicat că totuşi este canonic corect ce se întâmplă: eu am primit astfel un soi de delegare de funcţie, am fost înălţat Hipodiacon, singurul grad bisericesc accesibil unui laic, ceea ce presupune că pot să predic, dar, ca o onoare şi obligaţie, numai în veştminte preoţeşti. Le-am îmbrăcat cu mare emoţie şi sper că nu le-am făcut de ruşine.

Cum au primit predica credincioşii adunaţi la mânăstire?

Nu ştiu, la predica ortodoxă nu se aplaudă. Trag nădejde că din ce mi-au spus după slujbă unii şi alţii, necunoscuţi, am dreptul să consider că am trecut încercarea la care m-a supus părintele stareţ Justin Pârvu.

Înţeleg că intenţionaţi să publicaţi predica.

E promisiunea pe care le-am făcut-o câtorva credincioşi care regretau că nu au putut să înregistreze predica. Las deoparte modestia, ar fi falsă în situaţia de faţă. Acolo, la Pătru Vodă, am trăit un moment de graţie, iar ce am vorbit a fost şi din această stare, prin care un om normal, ca mine, nu trece vreodată. Mulţumesc Maicii Domnului şi părintelui stareţ pentru clipele trăite deunăzi. Nu am fost emoţionat decât la început, la miez de noapte, când am primit însărcinarea. După aceea, după ce m-am decis asupra subiectului, am dormit liniştit, un somn de pomină, şi mi s-a umplut inima de o linişte şi o mulţumire din care mai gust şi azi. Şi, probabil, toată viaţa mea!

Predica de la Pătru Vodă
România, grădina Maicii Domnului
Prea cuvioase părinte stareţ,
Cuvioşi părinţi,
Iubiţi credincioşi,
Am venit de departe la acest praznic al Adormirii Maicii Domnului cu bucuria în suflet că voi asista la sfînta liturghie de la Mânăstirea Pătru Vodă încununată cu predica, atât de aşteptată şi de dorită de dumneavoastră toţi, a părintelui stareţ Justin. Iată însă că Sfinţia Sa a găsit de cuviinţă să pună pe umerii mei nevrednici sarcina de a vă vorbi eu despre frumuseţea şi însemnătatea marii sărbători care ne-a adunat pe toţi aici, în acest sfînt lăcaş de traire şi simţire românească, ortodoxă. Pentru mine, această postură cu totul neaşteptată este momentul cel mai înălţător, mai presus de orice închipuire a mea, cu care bunul Dumnezeu mă răsplăteşte mult peste ceea ce aş fi putut gândi că mi se cuvine. Trag nădejde să nu dezamăgesc pe nimeni cu cele ce are a vă spune despre Maica Domnului nu un teolog, ci un profesor de limba română...
Multe se mai pot spune despre Sfânta Fecioară Maria, despre rolul şi însemnătatea Maicii Domnului pentru edificarea noastră sufletească, a tuturor creştinilor. Eu am să mă opresc asupra unui subiect oarecum bine cunoscut dumneavoastră, dar asupra căruia, ca şi mine, nu v-aţi oprit niciodată să insistaţi şi să-l analizaţi sub toate aspectele sale. O vom face acum, împreună, întrebându-mă ce poate să însemne vestita proorocire potrivit căreia România va deveni cândva „grădina Maicii Domnului”. La această proorocire făcea trimitere Papa Ioan Paul al II-lea atunci când, coborînd din avion la Bucureşti, s-a aplecat şi a sărutat pământul românesc, explicând că pe acest pământ ştie Sanctitatea Sa că se va ridica „grădina lui Dumnezeu”. Această proorocire a fost făcută cu mulţi ani în urmă de un mistic indian. Avem toate motivele să ne aplecăm asupra ei şi să o cercetăm cu toată seriozitatea.
Procedând metodic, va fi să ne punem câteva întrebări şi să căutăm cu bună credinţă răspunsul cel mai potrivit, mai adecvat. Prima întrebare care se naşte în mintea noastră este următoarea: Ce motive avea Maica Domnului să ne aleagă pe noi, românii, pentru această onoare? Ce anume o putea face pe Sfînta Fecioară să ne răsplătească cu atâta generozitate? Merităm noi, românii, atâta graţie divină? Care sunt faptele părinţilor şi strămoşilor noştri pentru care Maica Domnului ne hărăzeşte un destin aparte? Atât de deosebit?
....Vă împărtăşesc din capul locului părerea, convingerea mea, ca bun cunoscător al istoriei Neamului Românesc, că nu sunt puţine faptele românilor care cu siguranţă au plăcut mult dinaintea Maicii Domnului. Voi enumera numai câteva, cu precizarea, iubiţi credincioşi, că acestea sunt fapte pentru care fiecare dintre noi trebuie să se simtă mândru şi fericit că este român, şi să mulţumească lui Dumnezeu că s-a născut român, pe aceste meleaguri binecuvîntate. Fac această precizare deoarece azi, noi, românii, prea suntem din toate părţile atacaţi, agresaţi în demnitatea noastră de români, asaltaţi de neprieteni preocupaţi a slăbi şi distruge temeiurile încrederii noastre în viitorul românesc, doar-doar ne vom lepăda de românismul nostru, funciar şi fără de leac! Vă va fi mai uşor să rezistaţi acestor presiuni perfide şi veţi avea ce să le răspundeţi obraznicilor, ştiind cele ce urmează:

Aşadar, voi încerca să fac un scurt inventar, un pomelnic al câtorva dintre faptele şi împrejurările prin care noi, românii, ne-am singularizat în istorie, deosebindu-ne de alte neamuri prin gesturi care vor fi atras asupra noastră atenţia şi milostivenia Fecioarei Maria.
Încep cu Sfîntul Andrei, pentru care, dintre apostoli, e de crezut că Maica Domnului a avut un plus de iubire şi preţuire, doar a fost primul dintre oameni care a recunoscut în Iisus esenţa divină a făpturii şi a făptuirii Sale. Iar în faptul că apostolului Andrei i-a revenit misiunea de a duce cuvîntului Domnului în ţinuturile dunărene am putea vedea un semn, căci cuvîntul său a rodit şi a dat naştere unuia dintre puţinele popoare creştinate încă din acele timpuri apostolice. Nu avem nici un document scris despre cum a fost primit Apostolul Andrei de strămoşii noştri daco-geţi, dar avem documentul lingvistic, mărturia limbii române, care a păstrat amintirea sfîntului apostol prin denumirea Indrea sau Ândrea, dată în popor lunii decembrie, luna în care este prăznuită naşterea Mântuitorului, adică Începutul! Avem dreptul să deducem din acest cuvînt, Ândrea, veritabilă nestemată a limbii române, că strămoşii noştri l-au iubit şi cinstit pe Apostolul Andreas aşa cum se cuvenea. Suntem singurul popor creştin care păstrăm amintirea creştinării noastre prin tradiţia vie a graiuluii străbun, tradiţie de două ori milenară! Mai veche decât amintirea lui bădiţa Troian, a împăratului Traian întemeietor de Ţară, este amintirea sfîntului Ândrea, întemeietor de viaţă sufletească nouă! Amintire păstrată nu prin texte scrise, aflate în biblioteci sau sipete, ci prin cuvîntul viu şi roditor în sufletul fiecărui purtător al graiului românesc.
Un alt moment de istorie românească pe care Maica Domnului negreşit îl cunoaşte este martiriul Brâncovenilor. Este mare păcat că acest episod glorios din istoria românilor şi a creştinătăţii nu este nici pe departe atât de binecunoscut cum ar merita să fie în toate zările lumii!
Mai întâi v-aş invita să încercaţi a vă imagina ce a fost în mintea sultanului care l-a pus pe Vodă Constantin Brâncoveanu să aleagă între credinţa sa în Iisus şi viaţa sa şi a celor cinci feciori ai săi. Acel nevolnic de sultan atotputernic era ferm convins că Brâncoveanu va ceda, că voievodul român se va lepăda de credinţa străbună şi va trece la religia musulmană. Era atât de sigur încât a făcut un veritabil spectacol din acest moment al renunţării la Iisus Hristos şi i-a invitat să asiste la biruinţa Islamului asupra Crucii pe toţi ambasadorii de la Constantinopol, majoritatea reprezentanţi ai unor state europene, creştine. A convocat, cum am spune noi azi, toată mass media, toate televiziunile, pentru un „show” cum nu se mai văzuse. Mai mult, ca batjocura să fie deplină la adresa creştinătăţii şi a Domnului nostru Iisus, a fost aleasă ca zi a acestui moment de ruşinare a creştinătăţii însăşi ziua de 15 august, adică ziua Sfintei Marii, a Adormirii Maicii Domnului. Intenţia sultanului de a lovi astfel în inima credinţei creştine se făcea şi mai limpede.
Ştim cu toţii ce a urmat. Constantin Vodă Brâncoveanu şi feciorii săi domneşti au stricat petrecerea păgânului şi a invitaţilor săi, românii de ei nu au abjurat, nu s-au lepădat de Iisus Hristos şi nici de Maica Sa. Au murit pe rând decapitaţi, ultimul pierind Brâncoveanu după ce a asistat la uciderea copiilor săi... O asemenea tragedie, un asemnea martiriu nu se mai cunoaşte în toată istoria întregii creştinătăţi, a întregii omeniri, indiferent de religie... Am mai spus-o: din păcate nu ne arătăm vrednici să cinstim cum se cuvine amintirea şi pilda acestui moment de excelenţă românească şi creştină.
Vom înţelege mai bine valoarea martiriului brâncovenesc întrebându-ne ce s-ar fi întâmplat dacă Vodă accepta să se turcească, dacă Vodă ar fi cedat, aşa cum mizase sultanul, sultan care credea că îl cunoaşte bine pe Brâncoveanu, căci Brâncoveanu nu era un ascet, un mistic, un om cu aspiraţii la sfinţenia vieţii sale, ci era un om de lume, era foarte bogat, îi plăceau petrecerile, hainele scumpe, mâncarea bună, vinurile alese, băute mai ales în muzici lăutăreşti vestite în toată Europa. La curtea sa era multă eleganţă şi rafinament de influenţă italiană, florentină, plăcerile vieţii erau preţuite şi cultivate. Nici măcar o clipă sultanul nu se îndoise de scenariul său mizer!
Şi răspund la întrebarea pusă: dacă Brâncoveanu s-ar fi lepădat de credinţa sa, asta ar fi însemnat o pată de ruşine pe obrazul întregii creştinătăţi, dar mai ales pe obrazul nostru, al neamului românesc, căci ar fi pus pe noi stigmatul veşnic al laşităţii, al inconsistenţei şi superficialităţii sufleteşti la nivel etnic, şi ar fi făcut de ocară numele de român pentru toţi vecii!
...Insist asupra faptului că nu am fost vrednici să-l cinstim cum se cuvine pe marele voievod, dar totodată afirm convingerea mea că acolo sus, în tăriile cerului, Maica Domnului s-a cutremurat de puterea credinţei Brâncovenilor, a lăcrămat pentru cumplită durerea mamei care are de dus la îngropăciune cinci feciori în floarea vârstei, în pârgul anilor lor tinereşti! Cunoştea bine Maica Domnului această durere... Care va fi fost atunci a întregului neam românesc.
Aceleaşi, ale mamei de la al cărei sîn moartea smulge feciorul cel drag, sunt şi lacrimile vărsate de măicuţa cea bătrînă, cu brîul de lînă, care îl caută pe mândrul ciobănaş mioritic. Îi aud pe mulţi folosind azi anapoda cuvîntul mioritic, prin comportament mioritic înţelegând ei, prosteşte, că ar fi vorba de lipsa voinţei de a te apăra, de a răspunde cu bravură şi curaj provocărilor vieţii. Comportamentul ciobănaşului are un sens mult mai adânc, dinaintea morţii el vede şi mai bine cât de frumoasă este lumea de care a avut parte, perspectiva morţii dă valoare şi mai mare capacităţii de a te bucura de viaţă! Comparaţi comportamentul ciobănaşului mioritic, al românului pot zice, cu textul evanghelic, textul despre reacţia lui Iisus când află că a sosit ceasul trădării, ceasul când va fi dat morţii nelegiuite. Ce face Iisus? Nu părăseşte locul, nu se depărtează de cei care îi vor moartea, nu se ascunde, nu fuge, nu încearcă „să scape”, nu scoate sabia!, ci îşi adună învăţăceii şi le ţine ultima şi cea mai cutremurătoare prelegere, predica cea mai lungă şi mai cuprinzătoare, încununată prin teribila rugăciune a lui Unu, pentru unitatea om-Dumnezeu. Este mare asemănarea dintre comportamentul cristic şi cel mioritic! Sunt convins că Maica Domnului va fi aflat cu mare mângâiere a sufletului povestea oiţei năzdrăvane şi se va fi înduioşat de suferinţa măicuţei de ciobănaş, minunându-se ce neam de oameni sunt cei care au făcut din această poveste oglinda sufletului lor... Căci să nu uităm că în Maica Domnului oamenii, creştinii, şi în mod special românii, o văd nu numai pe mama Domnului, ci însăşi esenţa maternităţii, mama eternă, a fiecăruia dintre noi.
La aceste cuvinte, gândul mă duce spre Mihai Eminescu. Şi nu mi se pare deloc întâmplător că poetul din care noi am făcut eroul naţional, este autorul unor poezii închinate Maicii Domnului deosebit de frumoase. Nu le cunoaşteţi, iubiţi credincioşi, deoarece în şcoala pe care am făcut-o sub comunişti, ca şi în şcoala de azi, aceste poezii nu sunt puse la dispoziţia copiilor noştri. Dar pentru cunoscători este bine ştiut că dintre miile de poezii închinate Maicii Domnului în toate limbile pământului, în toate marile literaturi ale lumii, poeziile lui Eminescu sunt cele mai frumoase, mai mişcătoare, mai adânc însufleţite de o înaltă trăire creştină.
...Cunoaşteţi în schimb poezia O, mamă, dulce mamă... Tot cuvîntul dulce îi vine poetului când spune Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, ceea ce ne îngăduie să conchidem că Eminescu pentru mamă-sa şi România nutrea un sentiment identic, concluzie care ne îndeamnă să spunem că în mentalitatea românească a fi bun român presupune să fii şi bun creştin. Una fără alta nu se poate!
Profit de ocazie pentru a corecta o informaţie greşită primită de noi toţi în şcoală cu privire la Mihai Eminescu: Iubiţi credincioşi, Eminescu nu a murit nebun, atins de o boală ruşinoasă, ci a murit cu zile, ca victimă a iubirii sale pentru Ţară, propriu zis ca un martir al credinţei într-o soartă mai bună la care neamul său românesc avea dreptul...
Îngăduiţi-i dascălului de limba română care vă vorbeşte ca în „inventarul marilor performanţe sufleteşti ale Neamului românesc” să introducă un cuvînt, cuvîntul omenie. Azi toată lumea se străduie să înveţe o limbă străină sau mai multe. Vă asigur, pe toţi cei de faţă, că în nici una dintre limbile pământului nu o să găsiţi un cuvînt echivalent pentru omenie al nostru! Sau pentru verbul a omeni! Cuvîntul om are în limba română o familie de derivate şi compuse mai numeroase şi mai interesante decât în orice altă limbă! Ce înseamnă asta altceva decât o mai mare dragoste şi un mai mare respect la români pentru fiinţa omului, cea zămislită după chipul Domnului?! Respectul faţă de om fiind nedespărţit de respectul şi dragostea pentru Dumnezeu, pentru Fiul Domnului şi Maica Sa preacinstită!
S-ar putea scrie o Istorie a Omeniei Româneşti... Cu numeroase şi variate capitole. Un astfel de capitol ar fi despre cum s-au purtat românii ca învingători pe câmpul de luptă. Cum s-au purtat cu adversarul înfrânt! Ar fi un capitol vast care ar începe cu legendarul Dromichete şi ar ajunge la al II-lea Război Mondial, când românii au avut ocazia să demonstreze faţă de prizonierii ruşi sau anglo-americani, faţă de populaţia civilă din teritoriile ocupate în Est sau în Vest, cât de autentică şi de activă este omenia românească. Însuşi Stalin, cât era el de insensibil la suferinţa umană, a simţit nevoia să se adreseze cu mulţumiri şi laude armatei române care, ca armată de ocupaţie în Ucraina şi alte teritorii din Estul Uniunii Sovietice, se purta exemplar de omenos, de creştineşte.
În acest sens, aici, în acest sfînt lăcaş şi în această zi sfîntă, vreau să pomenesc şi să omagiez numele unui mare campion al Omeniei româneşti, un nume care, din păcate, nu vă spune mult, deoarece guvernanţii noştri de ieri şi de azi au mari interese să ascundă adevărul despre profesorul George Alexianu. George Alexianu, aşa se numea cel pe care mareşalul Ion Antonescu l-a desemnat să administreze Transnistria. Trebuie să ştiţi că la acea dată teritoriul sovietic ocupat de Germania şi aliaţii ei a fost împărţit în 8(opt) guvernăminte. Acestea au fost administrate care de ucraineni, care de polonezi, de germani etc. Printre guvernatori a fost şi un român, George Alexianu, guvernator al Transnistriei din 1942 până în 1944, Transnistria însăşi fiind administrată de funcţionari români, de armata română. Ei bine, la sfârşitul războiului, din dispoziţia lui Stalin, toţi guvernatorii acestor teritorii ocupate au fost arestaţi şi deferiţi tribunalului poporului, cu indicaţia ca aceşti guvernatori să primească pedeapsa capitală dacă se va găsi măcar un singur abuz, o singură nedreptate comisă de acel guvernator împotriva populaţiei civile. Din cei unsprezece acuzaţi, zece au fost găsiţi vinovaţi şi ridicaţi în ştreang la sfârşitul procesului public. Unul singur a fost găsit nevinovat, adică nu s-a aflat localnicul rus sau ucrainean ori evreu care să depună mărturie împotriva acelui guvernator, reclamând un abuz sau vreo nelegiuire. Acel guvernator fără pată şi fără de păcat a fost George Alexianu, românul care a făcut atâta onoare neamului românesc şi de care azi nimeni nu pomeneşte aşa cum se cuvine ca despre un mare erou al Istoriei Omeniei Româneşti!
...Contează atât de mult cum îţi trăieşti viaţa! Cu farmec şi demnitate! Şi fiecare popor a dezvoltat un stil de viaţă etnic propriu, inconfundabil. Dar contează şi cum mori! Noi, românii, avem şi un fel propriu de a muri, de a trăi cu demnitate şi seninătate clipa despărţirii de această lume a aparenţelor înşelătoare. La Paris, două românce, au scris o carte intitulată Cum se moare în Carpaţi. Una dintre autoare este fiica unui român de mare ispravă, Nicolae Bacu, camarad de suferinţă la Aiud al preacuviosului nostru stareţ Justin Pârvu. La Aiud a fost un loc binecuvîntat de Dumnezeu, unde românii care au murit au făcut din moartea lor un moment de triumf al adevărului, al valorilor spirituale eterne, ruşinându-i şi reducându-i la zero, la neantul nefiinţei, pe prigonitorii lor.
La fel au murit în decembrie 1989 sute de tineri români, ieşiţi în stradă fără par, fără pistoale, numai cu braţele goale să înfrunte fiara apocaliptică. Cu noi este Dumnezeu!, au strigat acei copii minunaţi în faţa tancurilor şi în faţa unei Europe uimite şi minunate de disponibilitatea pentru sacrificiu arătată de feciorii noştri! Nu se poate ca sacrificiul lor, al celor mai curaţi dintre copiii noştri, să nu fi mişcat sufletul Maicii Preacurate, confirmându-i că bună alegere a făcut pentru „locaţia” grădinii Sale...
Precum vedeţi, acestea mai sus prezentate, dar şi altele, sunt motive temeinice pentru a face veridică prezicerea referitoare la Grădina Maicii Domnului. Dar vă rog să reţineţi că acestea sunt şi motive de îmbărbătare a noastră, a fiecărui român, încredinţându-ne că avem suficiente motive să fim mândri că suntem români, să fim recunoscători lui Dumnezeu că am avut norocul să ne naştem români! Un noroc mai mare nici că se putea!...

Trec la a doua întrebare pe care o ridică „ipoteza” misticului indian: Da, aşa o fi! Maica Domnului are de gând să facă din România grădina sa, arătând astfel cât de mult ne iubeşte!... Dar de la intenţie până la faptă mai e de aşteptat. Iar deseori, în timp, se pot ivi şi motive de răzgândire, de renunţare la proiectul iniţial. Cu alte cuvinte, mă întreb, nu cumva există, oferite tot de noi, motive pentru ca Maica Domnului să sufere din pricina noastră, să se întristeze de răutăţile şi fărădelegile noastre şi să-şi întoarcă de la noi privirile îndurerate de spectacolul oferit de nevrednicia noastră? Nu cumva suntem noi, românii, nu numai făptuitorii unor isprăvi nemaipomenit de frumoase, ci şi făptaşii unor crime şi uriciuni dezgustătoare, cutremurătoare?
Din păcate avem motive serioase să ne punem şi această întrebare: prin care fapte ale noastre s-ar putea să pierdem „simpatia” şi milostivenia cerească? Iar răspunsul ne pune în faţă un lung inventar de păcate bine ştiute de noi toţi.
Un asemenea păcat este legat de tinerii pomeniţi mai sus, cei asasinaţi în decembrie 1989. Peste o mie! Pentru nici unul dintre ei nu a fost pedepsit ucigaşul! Or, se ştie din vechime că sângele vărsat, mai ales sângele nevinovat, cere, sub ameninţarea blestemului, găsirea şi pedepsirea ucigaşilor. Câtă vreme asasinii nu vor fi pedepsiţi, de pe lumea cealaltă sufletele celor morţi nu-şi pot afla odihna şi ne ţin sub cumplit blestem! Cum să nu ne meargă rău în această ţară în care criminalii, ucigaşii acelor copii, sunt bine cunoscuţi de toată lumea, dar în loc să-i pedepsim, noi îi răbdăm să-i vedem cocoţaţi în fruntea bucatelor?! Ba, o dată la patru ani, le mai dăm şi votul nostru, liber exprimat! Cum să ne mai iubească cineva când aşa de puţin ne pasă de acei copii minunaţi, de suferinţa părinţilor lor?!...
Ţara asta românească a dat nu numai martiri şi eroi, ci a dat şi mari criminali. Cel mai criminal dintre cei ce au făcut umbră pământului românesc a fost, negreşit, regele sperjur şi infam Carol al II-lea. Din dispoziţia sa au fost ucişi sute de tineri, fruntaşii unei generaţii care a dat omenirii un Mircea Eliade, un Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. Sute de tineri care au fost smulşi din familiile lor şi fără nici un fel de judecată au fost împuşcaţi şi lăsaţi să zacă în praf şi noroi la răscruce de drumuri, ca să se ştie cum se pedepseşte în România iubirea de neam şi de ţară, iubirea de Hristos! Pentru aceste crime scelerate regele Carol al II-lea a fost răsplătit de guvernanţii noştri post-decembrişti care s-au îngrijit să-i repatrieze nevrednicele ciolane şi să-l înmormânteze ca pe un mare voievod la Curtea de Argeş, pângărind sfîntul lăcaş cu trupul mâncat de păcatele cele mai grele ale celui mai odios personaj din istoria neamului românesc!
Victimele sale au fost sute de tineri legionari, în frunte cu mândrul lor Căpitan! Despre ei se spun în continuare minciunile şi acuzaţiile nedrepte cu care Carol a încercat să-şi justifice crimele! Nu ne învrednicim să acceptăm adevărul despre viaţa de jertfă pe care au dus-o legionarii!
...Iubiţi credincioşi, asupra acestui subiect nu insist decât cu acest detaliu, care trebuie să-l cunoaşteţi: nu numai Carol sceleratul i-a urît pe legionari! Legionarii au fost urîţi de moarte şi de însuşi criminalul criminalilor: Hitler! Care chiar a încercat să-i asasineze pe legionarii refugiaţi în Germania în iarna anului 1941. De ce i-a urît Hitler pe legionari? Pentru că ştia că legionarii, prin patriotismul lor categoric, necondiţionat, şi prin creştinismul autentic în care trăiau, puteau să-l împiedice în visul său dement de a face din România o anexă la marele imperiu nazist! Sunt convins că acest detaliu – Hitler i-a urît şi i-a prigonit pe legionari!, vă va face să reconsideraţi capitolul acesta din istorie şi să nu mai vorbiţi cu uşurătate despre camarazii lui Mircea Eliade şi Petre Ţuţea...
Un alt capitol de istorie neplăcut Maicii Domnului îl constituie crimele comuniste, pe care nu suntem în stare să le identificăm corect şi să le pedepsim. Acceptăm minciuna prezidenţială care amestecă cele bune cu cele rele, minciuna că regimul comunist criminal a durat din 1944 până în 1989! Ca fost membru al Partidului Comunist Român, din care au făcut parte peste 3 milioane de români, vă asigur că acest partid a avut o politică criminală numai în anii când structurile sale au fost dominate de comuniştii alogeni veniţi de la Moscova. În timp şi mai ales după 1964 PCR a început să se afirme ca un partid al românilor şi caracterul său românesc s-a întărit de la an la an! Pentru această politică, de subordonare a partidului comunist faţă de interesele naţionale, pentru aşa zisul său naţional-comunism, Nicolae Ceauşescu a fost pedepsit de asasinii săi cominternişti cu o moarte cumplită. O moarte şi ea nedreaptă, criminală, pe care nicicum nu o legitimau greşelile şi păcatele lui Ceauşescu, nu puţine, ce-i drept... Rămasă şi această crimă nepedepsită!
Însă păcatul cel mai greu cu care am îndurerat inima Maicii Domnului după decembrie 1989 sunt sutele de mii de avorturi la care s-au dedat femeile noastre. Ne va fi tare greu să răscumpărăm vreodată această fărădelege la care femeile noastre au fost şi sunt încurajate de o legislaţie anticreştinească şi antiromânească.
Îngăduiţi-mi, fraţi creştini, să vă relatez în acest context o întâmplare pe care o cunosc în chip nemijlocit: este vorba de o fetiţă, nepoata unei foste studente, o fetiţă de trei anişori. În urmă cu câteva luni, întreaga familie privea la televizor un program muzical. La un moment dat a fost anunţată că urmează să cânte o anume Daria, Daria şi nu mai ştiu cum. La auzul anunţului, fetiţa de trei ani s-a iţit dintre jucăriile sale spunând: „Pe mine mă cheamă Daria!” Mamă-sa a rămas fără grai câteva clipe, apoi şi-a revenit din uluială şi a povestit celor de faţă: când era însărcinată în trei luni a avut o discuţie cu bărbatul ei, ce nume să-i pună fetiţei? S-au oprit la numele Daria, găsindu-l frumos şi potrivit, iar până a doua zi aşa au ştiut că o va chema pe fata lor, Daria. A doua zi s-au răzgândit şi s-au decis asupra altui nume, Flavia, cum o cheamă şi azi pe fetiţă. Ce deducem din această întâmplare? Deducem că în mod certamente sigur există o memorie intrauterină, că în pântecele mamei fătul are o viaţă sufletească, că este om încă din clipa concepţiei, iar nu o simplă excrescenţă anatomică. Deducem că atunci când o femeie avortează de bună voie ea ucide o fiinţă umană înzestrată cu toate atributele umanităţii. Să nu ne amăgim că ar fi vorba de altceva!

...Am ajuns şi la a treia întrebare pe care o ridică premoniţia că în România va fi cândva „grădina Maicii Domnului”... Textul acestei proorociri este niţel ambiguu. Căci ce este România? Am putea spune că România este o adresă. O adresă la care azi locuim noi, românii. Dar, mă întreb, vom mai locui aici şi atunci când în România va fi să fie grădina Sfintei Fecioare? Nimic din proorocire nu ne dă asigurarea că în Grădina Maicii Domnului se vor desfăta românii. Facem această remarcă mai ales în măsura în care nu sunt puţini voitorii de bine ai acestei Românii care de ani de zile atrag atenţia asupra unui proces declanşat imediat după 1990: de-românizarea României! Diluarea caracterului românesc al României, al vieţii pe care o ducem în România, al populaţiei! Sunt câteva milioane bune de români care au părăsit România, în căutarea unei slujbe! Nu au nici un motiv să se întoarcă, dimpotrivă, în România scade mereu oferta unui loc de muncă, şansa unui trai în demnitate!...
Scade cifra demografică prin avorturi, prin practicarea metodelor anticoncepţionale, prin descurajarea vieţii de familie. Cu ochii mei am văzut o emisiune la televizor despre caravanele medicale organizate de Guvern, trimise prin toate satele, cu dublul scop de a le învăţa pe mamele ţigănci cum să-şi îngrijească copiii pentru a reduce mortalitatea infantilă atât de mare printre ţigani, şi cu scopul de a le învăţa pe femeile românce felurite tehnici contraceptive, adică să le înveţe pe românce cum să nu facă copii! Aceasta este înalta menire pe care şi-a asumat-o Ministerul Sănătăţii din România!...
Tot în zilele noastre post-decembriste, pentru prima oară în istorie, în România numărul deceselor este mai mare decât al naşterilor. Se prevede ca, în aceste condiţii, pe la mijloc de secol populaţia României să ajungă la 15 milioane. Dar ne întrebăm, dintre aceştia câţi vor mai fi românii? Ne punem această întrebare căci cu prea mare uşurinţă s-a acordat cetăţenie românească la peste un milion de străini! Iar partea tragică este că aceşti străini au profitat de aşa zisa privatizare şi s-au făcut stăpâni pe cele mai frumoase şi mănoase proprietăţi din România. Cele mai importante unităţi de producţie industrială sunt azi proprietate străină. Străinii au venit, dar nu ca să construiască fabrici noi, ci ca să ia pe mai nimic fabrici şi uzine ridicate prin sudoarea şi truda biet românului. Întinse terenuri agricole sunt azi proprietatea unor străini. Iar faptul că aceste terenuri sunt lăsate de pârloagă, nelucrate, te duce cu gândul la intenţii dintre cele mai ticăloase ce se ascund în mintea acestor noi proprietari! În termeni expliciţi, ne paşte primejdia ca România să fie palestinizată, să cadă victimă unei politici criminale de diminuare şi eliminare a elementului etnic românesc!
Iubiţi credincioşi,
Am fost senator între anii 1992 şi 1996. Deseori am avut sentimentul că pierd vremea în Senat şi mănânc degeaba salariul plătit de dumneavoastră. Dar în final am reuşit să justific prezenţa mea în Parlament prin strădania pe care am depus-o pentru a împiedica legiferarea vânzării pământului către străini. Mă laud cu această ispravă! Am fost singur la început, dar nu mi-a fost deloc greu să-i dezmeticesc pe ceilalţi colegi de partid – eram senator PDAR, sau din alte partide, ca să se întrunească o largă majoritate care a respins propunerea de a se permite străinilor să cumpere terenuri, proprietăţi imobiliare.
Din păcate, primul lucru pe care l-a făcut preşedintele ales în 1996 a fost să repună în discuţie modificarea legii şi la presiunile sale Parlamentul a votat înstrăinarea pâmântului românesc!...
Oameni buni, când Neagoe Basarab afla că un român şi-a vândut moşia părintească unui străin, scotea bani din vistieria ţării sau din propria sa pungă şi răscumpăra acel pământ! Eu nu-l condamn pe străinul care jinduieşte la pământul nostru, ci îl condamn şi-l blestem pe românaşul nostru, ajuns mare politician, care trădează tot ce are mai sfînt un om şi se face unealta duşmanilor noştri! Printre cei care ne guvernează tare mulţi s-au făcut în ultimii ani unelte ale străinilor! Ale trădării de Neam şi Ţară! Tare mulţi...
O altă ţintă agresată de inamicii noştri este statul român. Zilnic statul este atacat şi acuzat că este un prost gospodar, un proprietar neglijent! Încă un pas şi guvernanţii noştri ar fi gata să accepte desfiinţarea statului român. Deja statul român şi-a pierdut multe din atributele suveranităţii şi ale independenţei, iar toată suflarea gazetărească se căzneşte să demonstreze că acesta este un mare câştig al democraţiei! Oameni buni, în lume trăiesc câteva sute de popoare, dar marea lor majoritate nu au fost capabile să-şi edifice un stat. Statul, statul naţional îndeosebi, este o mare ispravă a societăţii omeneşti. Noi, românii, ne-am învrednicit să ne organizăm în state de sine stătătoare încă din zorii veacului al 14-lea. De atunci şi până azi poporul român duce o existenţă statală neîntreruptă! State cu o vechime neîntreruptă cum este statul român nu mai găseşti în Europa decât câteva, le numeri pe degetele unei singure mâini. Mai veche decât statul român este numai Biserica! Biserica a ajutat mult la constituirea statului român şi amândouă, Biserică şi Stat, au făcut istorie împreună. Legătura dintre Stat şi Biserică a slăbit mult în epoca modernă, ca efect, unul din nefericitele efecte ale Revoluţiei Franceze. Cu gândul la viitorul nostru românesc afirm necesitatea urgentă ca între statul român şi Biserică să se întindă noi punţi de conlucrare, pentru a anula efectele separării statului de Biserică! Această separare este extrem de primejdioasă atât pentru stat, cât şi pentru Biserică! Pentru Neamul românesc!

Iubiţi credincioşi,
Vă spuneam că Maica Domnului este mama creştinătăţii, a fiecăruia dintre noi. Vă fac o mărturisire: eu când, copil fiind, priveam acasă icoana Maicii Domnului, aveam impresia că o văd pe propria mea mamă, ţinând în braţe pruncul pe care ştiam că mama îl pierduse înainte de a mă naşte eu! Poate de aceea, acum, aici, vorbindu-vă dumneavoastră despre Maica Domnului nu pot să nu mă gândesc la măicuţa mea, mai ales că, pentru a vorbi din faţa altarului bisericesc canonul mi-a impus onoarea nemeritată de a mă veştmînta în odăjdii bisericeşti. Sunt convins că din înaltul câmpiilor de verdeaţă cereşti, de unde deseori m-am simţit vegheat şi întărit de ochiul mamei, acesta mă cercetează acum cu bucurie şi cu sentimentul stenic al împlinirii. Căci biata maică-mea aşa mă dorea, preot, să mă fac popă la ea în sat şi să mă însor cu... Nu, nu cu Ileana Cosânzeana, ci numai cu moaşa satului... Avea mama socotelile ei!
Am şi eu o mare bucurie în suflet că am vorbit într-un asemenea loc sfinţit de vrednici monahi şi preoţi, de pelerini ca dumneavostră. Va fi clipa cea mai deosebită din viaţa mea, oricât de mult aş mai trăi. Mai presus nu se poate.
De aceea vă mulţumesc tuturor, preacuviosului părinte stareţ Justin Pârvu, voievodul Ortodoxiei Româneşti cum atât de inspirat îi zic poporenii, mulţumesc monahilor care m-au acceptat în strană şi m-au ajutat să pregătesc această predică, şi vă mulţumesc dumneavoastră, pelerini ca şi mine la acest sfînt lăcaş, că aţi avut răbdare să mă ascultaţi. Iertare dacă am greşit, iar dacă am spus şi ceva bun şi frumos, adevărat, lui Dumnezeu să-i mulţumim şi Maicii Domnului.
Doamne, ajută!

POEMA DE MIERCURI

2009-08-25T15:46:00.000-07:00

Catre munti in sus,
De lebede dus
Asupra-mi sa cada
Frageda zapada.
Sa ma tina in plisc
Vulturii din pisc,
Nori tremuratori
Sa am la subtiori,
Stelele sa-mi stea
Langa tampla mea
Sa aud cum cade
Luna in cascade
Sa aud cum curg
Brazii in amurg
Roua sa ma spele
De rau si de rele
Si de atata dor
Sa visez ca mor
Sus in munte ,sus
De lebede dus..

POEMA DE MIERCURI

2009-08-25T15:27:00.000-07:00

Aud zapezi indepartand
Aroma frunzei fara nume
Acum, cand tremura de vant
Aripa berzelor prin lume.
Culori topite - zari de var
Invata-n taina sa dispara
Si pentru veci pierdute-mi par
In stralucirea funerara.
Si trec pe langa mine nori
In alba lor devalmasie,
Purtati pe aripi de condori
Spre locurile din pruncie.
Priveste, mama, astrul greu
Al noptii ce ilumineaza
Cu raze reci, destinul meu
Suit in cerul de amiaza.

SUNT UN ORFAN AL FURTUNII

2009-08-25T06:47:00.000-07:00

Eliberat de cosmarul scrisului zilnic, ma refer la jurnalistica, incerc sa ma reabilitez consolandu-ma ca, alaturi de alti confrati de generatie nu sunt altceva decat un…ORFAN AL FURTUNII.
Nu mai am nici nadejdi nici dezamagiri, sunt prea blindat de cele doua decenii de sperante desarte si prea fatalist spre a astepta o minune menita sa ne salveze de pe toboganul autodistrugerii.
De altfel, in sinea mea sunt multumit ca voi fi “un nume adunat pe-o carte” un..expirat alturi de nume de rezonanta ale culturii romane de la Fanus Neagu la Sabin Balasa.
Am scris de toate, in toate genurile literare. Astfel ca prozatorii zic cum ca as fi poet, poetii ca as fi...parodist iar vestitul critic literar N.Manolescu, cel care zicea ca romanul meu Patima este cartea anului 1972, considera azi, in moralitatea lui desavarsita, ca nu exist.
De fapt, daca ma gandesc bine, are dreptate. Cele 35 de titluri (evident ca am inclus si reeditarile), duzina de premii literare concretizate in diplome , piesele de teatru, pana si un scenariu de film, nu sunt altceva decat dovada unei neseriozitati, meteahna de om incapabil sa se fixeze la un gen. (Ca domnul Manolescu de-o pilda).
In plus, nu sunt nici douazecisidoist, nici liber schimbist, nici alianto civist ci pur sisimplu un rebarbativ care uraste Uniunea Europeana si Uniunea jurnalistilor independenti si angajati la patron. Si tramvaiul 41.
Am scris cam una mie de editoriale si pamflete care mi-au adus tot atatia dusmani si pe care( editoriale) nu l-am valorificat tiparindu-le in volum dupa obiceiul dambovitean. Am condus vreo patru jurnale izbutind vorba lui Fanus Neagu, sa le falimentez…
Conduc in continuare o revista de cultura, LITERATORUL, pe care, fostul ministru cu nume de fotbalist a decis, inainte de-a zbura de pe fotoliul culturii, sa o…DESFIINTEZE alaturi de CONTEMPORANUL, desi nu avea nici o calitate, din pricini de …dereglari hormonale, dupa cate m-a asigurat specialistul in materie FLORIN CONDURATEANU zis OMUL DE PE ZEBRA.
De ziua mea am terminat un volum de proza care va avea acelasi succes cu al altui volum cu titlul zbanghiu, fiindca al meu se numeste DE CE IUBIM BARBATII!!!.
Si ca o incoronare a celor spuse pana acum,potrivit opiniei generale si personale, declar la ceas aniversar: EU SUNT CE N-AM FOST NICIODATA SI UN SFERT DIN CE ERA SA FIU…

MIRCEA MICU
PS: Pe ministrul cu nume de fotbalist si specialist in muzica,dodecafonica, l-am dat in judecata. Evident ca fara nicio sansa…

IANUARIE

2009-08-24T13:15:00.000-07:00

La a 58-a comemorare a pogromului din 21-23 ianuarie 1941

Un legionar către un rabin evreu

Cinstite Rabi Dr. D. Şafran,
Am citit „Cronica rebeliunii legionare”. Viziunile mistice ale cărţii Dv. m-au impresionat profund. M-a bucurat enorm şi faptul că aţi făcut saltul cinstit, deschis, de la comunism – la sionism şi democraţie. Mai exact, aş spune eu: de la ateism şi ură, la Dumnezeu şi dragoste. Şi acesta e mare lucru. Asta e tot. De aici înainte, ne vom înţelege.
Dată fiind schimbarea interioară, convertirea la lumina interioară, eu n-aş fi publicat cele scrise înainte de 1954, înainte de a fi ajuns în Israel, în Patrie, adică : din nou – sub cortul credinţei. Între slujba de rabin şi politica de ură şi teroare a comuniştilor, distanţa e atât de astronomică, încât nu există punţi de legătură. Cartea Dv. este aşa cum este, şi vreau să discutăm despre conţinutul ei.
Remarc, mai întâi, bunătatea de inimă la care aţi ajuns prin suferinţă şi amar. De fapt, aşa i se cuvine unui rabin, care face legătura între om şi Dumnezeu. Să fie bun, iertător, plin de perspectiva eternităţii, a divinităţii umane.
În al doilea rând, mă bucură imens faptul că vă daţi seama de marele bine pe care îl aduce Evreilor faptul de a avea o Patrie. Evreii au de-acum un acasă, aici pe pământ. Au ceva de apărat cu sângele lor, de iubit cu inima lor, de udat cu lacrimi, de ridicat la rang de mare nobleţe şi de creaţie culturală şi spirituală.
Ceea ce vreau să vă spun, ca unui frate, e că n-am înţeles titlul cărţii: Rebeliunea legionară. Ea a durat numai de la 21–23 Ianuarie 1941. Singur spuneţi că au murit la Bucureşti în aceste zile circa 140 de evrei, ucişi de borfaşii care stăpâneau străzile şi profitau de încăerarea între legionari şi trupele mareşalului Antonescu. Restul cărţii Dv. se ocupă de masacrele de la Iaşi, pe care nemţii şi Antonescu l-au înecat în sânge, unde şi-au găsit moartea 12.000 evrei. La acea dată, în Iunie 1941, legionarii nu mai erau la putere, nici în ţară. Erau la Buchenwald ori la Rostock, în captivitate germană. Atunci de ce acest titlu dat cărţii Dv. ?
Desigur cele 140 de vieţi evreeşti de la Bucureşti sunt scumpe, au greutate mare în cântarul destinului şi al cerului. Cum Dv. iubiţi adevărul, cred că informaţiile ce vi le voi da, vă vor ajuta şi lămuri.
Eram la Bucureşti, la 21 Ianuarie 1941. Destinul m-a vrut cumva, în centrul acestor frământări. Mi-aduc aminte cum mergeam cu secretarul mişcării, noaptea, la ambasada germană, ca să cerem anumite explicaţii. Şi în cartierul Dudeşti, am dat de jefuitori, de ţiganii care furau lucruri din magazine. Pe unii, i-am oprit chiar să nu pună foc la case. Am ţipat, m-am revoltat. Am chemat poliţia. Şi din discuţii cu răufăcătorii, am auzit ceva într-adevăr senzaţional: „Domnul ministru Rioşanu ne–a trimis”. Atunci nu am înţeles ce avea ministrul de interne Rioşanu, care nu era deloc legionar, ci mason, prieten cu Ică Antonescu şi mare anglofil, chiar agent al Intelligence Service-ului în Balcani, ce avea el, zic, cu prădăciunile şi focurile din Dudeşti. Pe urmă însă, am înţeles. Antonescu voia cu orice preţ compromiterea legionarilor. Cu ce puteau ei fi compromişi? De bună seamă cu prădăciuni, cu focuri, cu ucideri de evrei. Veţi crede că eu vreau să apăr mişcarea legionară. Nu. Sunt şi eu un mistic. De am greşit, voi plăti în faţa lui Dumnezeu tot, până la ultimul capăt de aţă. Crimele, se ispăşesc amarnic. Vreau să mărturisesc, ca unui frate care crede şi el în Dumnezeu, cum spusele criminalilor şi borfaşilor din Dudeşti, mi s-au confirmat mai târziu, în Octombrie 1941, la Cernăuţi.
M-am întors în Bucovina, acasă, şi acolo am dat de Neagoe Flondor, feciorul marelui boier bucovinean Iancu Flondor, şi, între altele, într-o după amiază, m-a luat cu el să văd pe Rioşanu, care avusese o operaţie grea la rinichi şi trăgea de moarte. Nu-l cunoscusem la Bucureşti pe Rioşanu. Eu conduceam colportajul. Mă ocupam de tipărirea şi distribuirea cărţilor. Dar Neagoe Flondor i-a spus cine sunt. Şi am stat mult de vorbă, la marginea patului. Avea canule de scurgere la rinichi. Deşi momentul nu era potrivit, nu ştiu cum a venit vorba de noua prigoană, şi am ţinut să-l întreb ce a fost adevărat din afirmaţiile borfaşilor, că el (Rioşanu) i-a trimis să puie foc în Dudeşti. Şi bietul Rioşanu a început să se bâlbâe : „A fost ceva mai complicat. Agenţii Intelligence Service-ului voiau să desfiinţeze moral pe legionari, să-l ajute pe Antonescu în vederea războiului care se apropia. Eu am executat ordinele Mareşalului”.
Am tăcut lung. O imensă ruşine s-a lăsat pe mine. Flondor m-a luat de mână şi am ieşit. „Să-l lăsăm în pace. E un nenorocit. Are coşmare. El se teme că vin legionarii să-l omoare. El, ministrul lor de interne, i-a trădat, le-a batjocorit faţa şi numele.”
După trei zile, Rioşanu a murit. Într-adevăr a avut un coşmar. A visat că legionarii îi cer socoteală, şi s-a învârtit în pat, rupându-şi canulele în rinichi şi provocându-şi o hemoragie fatală. Asta mi-a mărturisit-o Neagoe Flondor, în faţa unchiului său, fost mareşal la palat, cu care voiam să deschid hotelul Pajura Neagră.
E uşor, cinstite Rabi, de judecat şi condamnat oameni. Eu am crescut de tare tînăr cu legionarii. Ştiu bine că odată cu ridicarea legionarilor în universităţi, bătăile studenţilor evrei au încetat. În programul mişcării legionare, problema evreiască era a şaptea pe listă. Noi eram pentru crearea şi creşterea altui om român, cu credinţa în Dumnezeu, cu mare iubire de ţară şi neam.
Iată de ce mi s-a părut nedrept titlul cărţii Dv. El deschide răni care nu contribuie cu nimic la dreptatea şi onoarea Israelului. Ştiu bine că legionarii, n-au ucis evrei. Când v-aş povesti viaţa mea în pribegie, din lagărele germane, sunt sigur ca aţi înţelege mai bine perspectiva de dragoste şi împăcare, de pace sufletească din care vă scriu. Dar ne vom mai scrie.
Cu mare drag, Vasile Posteucă

Comentariu. Dacă Ion Antonescu a greşit cu ceva faţă de poporul român, greşeala lui nu poate fi decât una singură : faţă de tineretul legionar. Nu este însă menirea acestor pagini să comenteze în acest sens. Pentru ceea ce ne interesează aici şi acum, ne vom mulţumi a înregistra textul de mai sus, semnat de scriitorul legionar Vasile Posteucă, alături de alte mărturii precum că „legionarii n-au ucis evrei”, că „în programul mişcării legionare problema evreiască era a şaptea pe listă”. Când, cu ani în urmă, Lya Benjamin, harnică detractoare a românilor şi activistă fruntaşă a ideii de holocaust petrecut în România, a scris despre „antisemitismul funciar al legionarilor exprimat în binecunoscutele lor texte doctrinare” (citat din memorie), am rugat-o, apoi am somat-o respectuos să precizeze care sunt acele texte legionare doctrinare în care se incită la antisemitism, să dea citatele doveditoare din acele texte. Nici până azi Lya Benjamin (şi alţi falsificatori ai istoriei legionare) nu a reuşit să ilustreze aşa zisul antisemitism legionar, funciar şi doctrinar.
După „rebeliunea legionară” din 21-23 ianuarie 1944 se ştie că au fost arestaţi şi condamnaţi mii şi mii de legionari, cei mai mulţi tineri, chiar foarte tineri. Tot atunci au fost adunate de pe străzi cadavrele a 120 de evrei. Dintre miile de legionari judecaţi şi condamnaţi pentru cele petrecute în acele zile, nici un legionar nu a fost acuzat de asasinarea vreunui evreu ! Se cunoaşte o listă a evreilor omorîţi, dar nu se cunoaşte nici unul dintre asasini! Au fost legionari condamnaţi pentru tulburarea ordinii publice, pentru tentativă de lovitură de stat şi multe altele, inclusiv jafuri şi incendieri de case şi prăvălii, dar nu a fost nimeni acuzat pentru asasinarea celor 120 de evrei. Acuzaţia că aceştia au fost omorîţi de legionari a apărut în presă, în textele de propagandă anti-legionară, dar în justiţie, deşi au fost condamnaţi mii de legionari, niciun legionar nu a fost confruntat cu acuzaţia de ucidere a unui evreu!
Ce este mai ciudat (şi mai suspect!) este că nici comunitatea evreiască, nici familiile celor asasinaţi nu au făcut vreun demers pentru identificarea criminalilor! Nu se cunoaşte nici un protest al comunităţii evreieşti faţă de neputinţa justiţiei antonesciene, româneşti, de a afla măcar pe unul dintre asasini! Nici atunci, în 1941, nici mai târziu, după 23 august 1944, comunitatea evreiască nu s-a arătat preocupată să-i identifice pe asasini. Nici măcar pe asasinii de la Abator ! Ceea ce nu a împiedicat-o să susţină mai departe că acel asasinat oribil s-a produs! În ciuda declaraţiilor date chiar şi de evreii care lucrau la Abator, că existenţa acelor cadavre de evrei atârnate în cârlige, ca vitele, nu a putut fi confirmată de nici un martor. Nici după 23 ianuarie 1941, nici după 23 august 1944.
Interesantă este şi referinţa pe care fostul ministru de interne Alexandru Rioşanu o face la Intelligence Service-ul englez. Se ştie bine că din Rusia au fost aduse cămăşile verzi în care au fost îmbrăcaţi ţiganii şi alţi lumpen-proletari în zilele „rebeliunii” legionare. Nu e de mirare că au fost interesaţi şi englezii în diversiunea petrecută la Bucureşti în 21-23 ianuarie 1941. După informaţii care au apărut la un moment dat în Anglia, pe la mijlocul anilor ’80, Intelligence Service-ul ar fi fost amestecat şi în asasinarea lui Nicolae Iorga. Probabil tot aşa: în strânsă colaborare cu colegii sovietici. Scopul, acelaşi: România să intre în război fără legionari, lipsită de elanul eroic al acestora, de disponibilitatea oricărui legionar de a-şi da viaţa neprecupeţind nimic pentru binele neamului!
Ion Coja

Un şut în cur care doare mai tare decât 120 de evrei ucişi de legionari

Despre acest caz mi-au vorbit, în termeni identici, două persoane bine cunoscute de publicul românesc : domnii Cornel Dinu şi Cezar Tabarcea. Domnul Ştefan Bolintineanu Herişescu – nu ştiu dacă mai trăieşte, a făcut după 1944 ani grei de puşcărie (vreo cinci-şase), condamnat pentru faptul că în timpul „rebeliunii” legionare i-a dat un picior în spate unui evreu. După 23 august 1944, evreul molestat l-a reclamat justiţiei noi, socialiste, pe torţionarul Ştefan Bolintineanu Herişescu, care a şi fost arestat şi condamnat la câţiva ani buni de temniţă. După câte am înţeles, Ştefan Bolintineanu Herişescu şi-a recunoscut fapta, în privinţa aceasta lucrurile fiind certamente confirmate : şutul a fost tras ! În locul amintit !...
În copilăria mea, a da şi a primi asemenea lovituri (e drept, cele mai multe m-au avut ca expeditor!) era aproape un obicei. Cred că sub influenţa filmelor lui Charlie Chaplin, dacă nu mă înşel!, a cinematografului mut, unde gestul cu pricina nu lipsea din niciun film american. Aproape că nu înţeleg o sentinţă de condamnare la ani de temniţă grea pentru un asemenea gest copilăresc, „şmecheresc”! Dar încercând să-mi imaginez cam cum vine să ţi se aplice un asemenea tratament dincolo de o anumită vârstă, matură, încep să pricep că aşa ceva nu se face şi că într-adevăr un asemenea gest trebuie pedepsit. Chiar şi atunci când nu i se poate atribui un avânt anti-semit! Cu atât mai mult atunci când! Cum este cazul de faţă, când şutul i-a aparţinut unui legionar, iar fundul unui evreu...
Comentariul propriu-zis care este de făcut priveşte însă alte fapte, petrecute tot atunci, în ianuarie 1941, când pe lângă victima domnului Ştefan Bolintineanu Herişescu, au mai căzut victime şi alţi evrei, au căzut propriu-zis, morţi la pământ de victime ce erau. Mă gândesc în primul rând la cei 120 de evrei „ucişi mişeleşte” în ianuarie 1941. Pentru aceste asasinate justiţia română nu a dat nici o lună de temniţă! Şi nu a făcut nimic pentru a-i identifica şi prinde pe asasini!
Deci evreii reclamă un şut în fund şi autorul loviturii se alege cu ani grei de închisoare, la Aiud, la Canal, la stuf! Iar pe autorii celor 120 de asasinate nu-i caută nimeni, nici în zilele asasinatelor, nici după aceea! Nici măcar după 23 august 1944, când, cum s-a văzut, justiţia nouă n-a pregetat să pedepsească cu ani grei de temniţă un şut în fund, numai pentru că fusese dat unui evreu! Ca gest de anti-semitism doctrinar, probabil !
Nu ştiu dacă în juris-prudenţa românească şi europeană se mai înregistrează un caz pereche a cazului descris mai sus. Noi însă, azi, trebuie să le fim recunoscători celor care au prilejuit această întâmplare fără pereche. Atât d-lui Ştefan Bolintineanu Herişescu, cât şi victimei sale şi mai ales celor care l-au judecat şi condamnat, căci în felul acesta ne-au oferit motive să ne mirăm ca lumea, cu nesfârşită stupefacţie, de faptul că nimeni, după 23 august 1944, nu a venit să reclame pe vreunul dintre asasinii celor 120 de evrei ucişi în ianuarie 1941, la fel cum extrem de puţini au fost românii acuzaţi şi condamnaţi pentru evreii ucişi la Iaşi în iunie 1941, iar mai presus de toate lipsesc sutele de români acuzaţi şi condamnaţi pentru cei 300.000 de evrei ucişi mişeleşte în Basarabia şi Transnistria!
O justiţie care condamnă la ani grei de închisoare pentru un şut în fund, oare cât ar fi trebuit să fie de neînduplecată pentru ucidere, pentru uciderea de evrei?! Din păcate constatăm că atât din partea autorităţilor, cât şi din partea supravieţuitorilor (rude, prieteni, organizaţii reprezentative evreieşti) lipseşte orice interes pentru a-i identifica pe asasini! Comunitatea evreiască s-a arătat extrem de activă în a acuza la modul general – „românii au ucis 300.000 de evrei”, dar a fost cu totul dezinteresată în a-i identifica în persoană pe asasinii propriu-zişi!
Ici-colo apare la unii comentatori ideea că evreii ar fi renunţat să apeleze la justiţie deoarece ştiau că justiţia românească le va ţine parte legionarilor. Idee ce nu poate fi luată în seamă, mai întâi pentru că justiţia din România, mereu obedientă faţă de autorităţi, a fost deosebit de aspră şi de nedreaptă cu legionarii atât pe vremea lui Carol şi Antonescu, cât şi mai târziu, sub comuniştii cominternişti: 1944-1964. Ideea este infirmată însă, spectaculos, de felul cum a fost pedepsit istoricul şut în fund dat de dl Bolintineanu Herişescu unui evreu. Un singur şut, pedepsit cu ani grei de temniţă...
Cel mai mult trebuie să ne mirăm de faptul că familiile evreilor asasinaţi au „înghiţit” această complicitate, a justiţiei şi a comunităţii evreieşti! Vreau să spun complicitate a acestor instituţii cu asasinii! Eu sau oricare dintre cititorii acestor rânduri, dacă aş fi fost rudă cu vreunul dintre evreii asasinaţi în ianuarie 1941, aşa i-aş fi acuzat, de complicitate cu asasinii, atât pe poliţişti şi magistraţi, cât şi pe liderii comunităţii evreieşti! Căci aş fi vrut şi aş fi cerut să se afle cu precizie care dintre legionarii arestaţi mi-a ucis părintele sau fratele!
Rămâi cu impresia că toată lumea a fost mulţumită că existau acei 120 de morţi şi că ei puteau fi puşi pe seama legionarilor, nu a unor legionari anumiţi, ci a legionarilor în general, ca şi cum ai fi spus că bieţii oameni au murit de o boală, de o molimă, de o ciumă, ciuma verde, desigur! Nu mai interesa pe nimeni să se meargă mai departe, căci rezultatul, scopul urmărit, fusese atins : compromiterea mişcării legionare ca adunătură de criminali!
Cele de mai sus sunt o parte din motivele pentru care ajungi să te întrebi dacă nu cumva evreii morţi în ianuarie 1941, cei 120, sunt la fel de adevăraţi şi de morţi ca şi evreii, cei 300.000, ucişi mişeleşte în Basarabia şi Transnistria!
Căci, una din două: (1) ori cele 120 de cadavre inventariate în ianuarie 1941 aparţineau într-adevăr unor evrei, victime ale bestialităţii legionare şi, în acest caz, comunitatea evreiască se face vinovată pentru că nu s-a străduit în nici un fel să afle cine erau criminalii, autorii propriu-zişi ai asasinatelor, şi în felul acesta decad din dreptul de a mai acuza pe cineva de acele crime, ori (2) avem de-a face cu o diversiune pe care o anchetă minuţioasă şi neutră a justiţiei, pornită pe identificarea criminalilor, ar fi descoperit-o. O diversiune de care, fireşte, ştia şi comunitatea evreiască, prin liderii ei, drept care aceşti lideri au stat cuminţi şi n-au protestat nicicum faţă de pasivitatea justiţiei. Această din urmă ipoteză, oricât ar fi de vinovată faţă de amintirea victimelor, faţă de suferinţele acestora, intră în concordanţă cu o serie de alte fapte printre care şi declaraţiile făcute de rabinul Alexandru Şafran la TVR, în 1995: „a doua zi după rebeliunea legionară, m–am mişcat repede şi până seara, înainte ca autorităţile să intervină, i-am înmormîntat pe toţi evreii ucişi de legionari!”
De ce atâta grabă?
De ce rabinul Şafran nu a lăsat ca autorităţile să facă ancheta criminalistă pentru a se afla fiecare evreu de cine anume a fost ucis?
Un şut în fund dat unui evreu e normal oare să producă mai multe efecte de ordin penal decât asasinarea a 120 de evrei? În ce lume trăim?

*
Toate aceste întrebări şi nedumeriri îşi află răspuns dacă introducem în discuţie dovezile că între evreii comunişti şi serviciile secrete româneşti a existat o înţelegere, prin care s-a decis producerea unor acte de terorism şi vandalism sălbatic asupra cartierelor evreieşti, acte care să pară a fi săvârşite de legionari. În înscenarea acestui pogrom evreii comunişti au apelat la experienţa cea mai înaintată: sovietică, cominternistă. De unde, adică din URSS, au venit câteva mii de cămăşi verzi, cu care au fost îmbrăcaţi mii de infractori şi ţigani, îndeosebi din cartierul Dudeşti-Cioplea.
Una dintre dovezile privind acest târg criminal se află într-o arhivă americană, de unde documentul a fost scos şi publicat în „România liberă” din 3 septembrie 2003 de cunoscutul publicist Vladimir Alexe. Citez: „Prima convenţie de colaborare între comunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Serviciului Secret de Informaţii – SSI – reprezentat de comisarul POPOVICI şi de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti, alături de poliţişti, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând, astfel, o importantă contribuţie la consolidarea regimului ANTONESCU, cu această ocazie. Participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti din 20-23 ianuarie 1941 este, însă, şi astăzi un „tabu” pentru istoria PCR. Şi nu înţelegem de ce.”
După câte ştim, nimeni din partea Comunităţii Evreieşti din România nu a contestat sau comentat documentul publicat de dl Vladimir Alexe. Ştim că Lya Benjamin, istoric evreu holocaustizant, l-a căutat pe dl Vladimir Alexe şi i-a cerut detalii privind provenienţa documentului, le-a primit, probabil că a verificat autenticitatea documentului şi, din tăcerea domniei sale, deducem că s-a confirmat autenticitatea documentului. Numai că Lya Benjamin nu are voie să tacă, ci are obligaţia morală să răspundă cumplitei incriminări implicite pe care documentul din arhiva americană o face la adresa Comunităţii Evreieşti din România. În fapt, obligată, obligată până la Dumnezeu să ia o atitudine publică, este Comunitatea Evreiască, pentru a se disculpa – dacă are cum şi cu ce, sau pentru a recunoaşte nevinovăţia legionarilor, cărora de 68 de ani li se aplică eticheta de asasini ai celor 120 de evrei declaraţi ucişi la rebeliunea legionară şi autori ai devastărilor pustiitoare din cartierul evreiesc...
Legionarii au afirmat mereu, iar în mare măsură au argumentat şi dovedit, că nu sunt ei autorii actelor de terorism săvârşite în zilele rebeliunii. La argumentele legionarilor niciun „evreu” nu a catadicsit să răspundă punct cu punct, ci au respins „apologia” legionară prin invocarea ...mormintelor din cimitirul evreiesc.
Dar nici legionarii nu au 100% dreptate, căci totuşi, unul dintre ei, mai iute de ...picior, numitul Ştefan Bolintineanu Herişescu, a slobozit un şut în ...pardonul unui evreu, sancţionat apoi, după ani de zile, de justiţia „iudeo-comunistă”, care a făcut astfel o mare, imensă greşeală, căci ne-a oferit dovada că ni se ascunde adevărul despre 20-23 ianuarie: evreii au cerut pedeapsa justiţiei pentru un şut în cur, iar pentru 120 de conaţionali asasinaţi şi batjocoriţi nu au chemat pe nimeni, pe niciun legionar, să dea socoteală. De ce? Pentru că o anchetă judiciară, oricât de superficială, ar fi putut descoperi că asasinatele respective sau (1) nu s-au produs, sau (2), dacă s-au produs, au avut ca autori pe alţii, nu pe legionari.
O ultimă perplexitate: în celebra mistificare intitulată Istoria RPR, autorul Mihail Roller, evreu comunist, cât a fost el de mincinos, dar nu pomeneşte nimic de „rebeliunea legionară” şi nici de cele 120 de cadavre, adică nu spune că s-ar fi produs un pogrom în ianuarie 1941. Bănuim că nu această omisiune l-a determinat pe bietul cominternist să-şi ia singur zilele... Din păcate gestul său a fost inutil: ştafeta minciunii a fost preluată de generaţia următoare de mercenari ai istoriografiei, evrei şi neevrei de-a valma.
Ion Coja

FILE RISIPITE...PROMISIUNI

2009-08-24T10:05:00.000-07:00

Bunico, îi spuneam bunicii mele dinspre mama, Ecaterina Handrabur, cea mai teribila femeie dintre cate am cunoscut vreodata, cand voi fi mare o sa-ti cumpar cercei de aur si un castel cu apa curgatoare si pod suspendat, castel in care sa nu intre nimeni. Si cercei de aur o sa-ti cumpar si pantofi ca ai Cenuseresei.
Bunico, îi spuneam bunicii mele Ecatrina Handrabur, cand o sa fiu mare o sa-ti cumpar o rochie plina cu pietre scumpe si o birja cu rotile vopsite rosii si un cal alb cu coada stufoasa, sa nu umbli pe jos niciodata.
Bunico, îi spuneam bunicii mele, cea mai bunicuţa dintre bunicuţe, cand inca nu implinisem 18 ani, da-mi si mie 5 lei din pensia ta, sa merg in oras la “Cofetaria tineretului” sa beau o cafea si un coniac mic cu zahar si lămaie la gura paharului..
Si Bunica imi dadea si nu m-a intrebat niciodata mai apoi, tarziu, cand deja era gata gata sa ma insor si aveam leafa buna, cînd o sa-i cumpar cercei si castel, si nici de birj si cal nu m-a intrebat si nici de ce nu i-am cumparat macar un abonament lunar tramvaiul cu care mergea de trei ori pe saptamna in oras din cartierul unde locuiam.

- 2 -

Ningea ca în basme odinioara la noi în sat. Se aseza zapada gospodareşte cu alintari de pisica lenesa. Nu se alarma nimeni, nu trebuia sa vina primarul satului sa roage satenii sa curete zapada. Probabil ca fuctiona mai bine constiinţa cetaţeneasca…In orice caz, nu m-am trezit niciodata dimineaţa acolo, in acel indepărtat sat de campie fara a ma putea duce linistit la scoala pe pîrtii gata facute.
Nu stiu cine si cînd le facea. Poate piticii Albei ca Zapada cu care adormeam în gand inainte de a silabisi poezia cu Ingerul pazitor.

- 3 -

Hermina, animalul acela alb, nepermis de alb aş zice.. şerpuitor in mersul ei elastic, este atata de imaculata incat se simte jignita uneori de impuritatea zăpezii.

DERBEDEII STADIOANELOR

2009-08-24T09:39:00.000-07:00

Exista in Bucuresti, si nu numai, o categorie de asa zisi sustinatori ai echipelor de fotbal, “fani” cum ar veni, care sub pretextul devotamentului si fidelitatii nemarginite se comporta animalic.
De la adevaratele lupte de strada duse de indivizi cu figuri lombrosiene, inzestrati cu arme albe de tot soiul, de la lanturi de bicicleta la cuţite, la busuculadele din interioarele stadioanelor, la manfestari care tin de cea mai joasa conditie a notiunii de OM.
Este ciudat cum o adevarata armata de derbedei fara capatai, analfabeti si ,unii, cu dosare de fosti puscariasi, cei mai multi fara ocupatie, sunt sprijiniti intr-un fel sau altul de cluburile din capitala si provincie.
Sub pretextul denumirii de SUSTINATORI, organizati, vezi doamne, in…GALERII se aloca sume importante pentru asa numitele…COREGRAFII ( termen absolut nepotrivit),ai…LIDERI(!!), purtatori de cuvant si cine mai stie ce si se bucura de subventii banesti provenite din banii cluburilor.
Acestre GALERII, o parte din ele, se manifesta asa cum ati vazut la ultima intalnire Steaua-Dinamo si asa cum s-au comoportat chiar si peste hotare izbitund sa faca de ras numele tarii, fara ca nimeni sa fi luat o masura drastica.
Am auzit tot felul de declaratii vorbind despre AMENZILE acordate cluburilor. Amenzi ridicole daca ne gandim la banii care se investesc in aceste grupari de neisparviti certati cu legea si cu bunul simt.
Am ajuns sa nu mai putem merge pe stadioane, insotiti de sotii sau iubite, de copii minori, din pricina acestor gunoaie umane pe care nimeni nu le pedepseste, desi exista o lege in aceasta directie.
De vina sunt autoritatile politienesti si judecatoresti, de vina sunt si conducerile cluburilor care accepta, in continuare, prezenta acestui “cancer al stadioanelor”, cum pe buna dreptate ii caracteriza un jurnalist sportiv.
Justitia a ajuns sa pronunte o condamnare impotriva neispravitului si brutei care a agresat un operator, abia după un an de zile si PEDEAPSA, vezi doamne, a fost…interzicerea accesului pe stadione a golanului.
S-a ajuns intr-un punct critic, opinia publica si presa a pornit campania impotriva acestor indivizi care sfideaza comunitatea si regulile bunului simt.
E cazul sa se procedeze mai aspru, fara menajamente, in primul rand de catre cluburi si apoi de catre autoritati, pana nu este prea tarziu.

PLEASCA BASESCU

2009-08-22T10:45:00.000-07:00

Venind de nicaieri si având ca sustinere numele unui parinte celebru, noul ministru al Culturii T. Paleologu si fost ambasador pe teritoriul printului Hamlet, e un admirator desavârsit al primului barbat al patriei.
Intr-un elan admirativ, menit sa uimeasca pâna si pe cei mai aprigi laudatori ai marinarului esuat in politica, micul Toader, posesor al unui limbaj voit elevat, se da in stamba mai abitir precum confratele Boc si, neintrebat de nimeni, sloboade câteva stranuturi admirative, vrednice de cele, odinioara, adresate Ceausescului.
In clipa rostirii tiradei cu reverberatii in tot frontul pedelist, suntem siguri ca defunctul sau parinte, inhumat cu onoruri militare din motive greu de explicat, s-a rasucit in mormânt si-a rostit acel cuvânt atât de drag si des folosit: imbecil!
E desigur, o presupunere. Cert este ca intr-o avalansa laudativa greu de egalat, minionul Toader, alintat Tedy in cercurile elitiste, a tinut sa aminteasca cetatenilor acestei tari binecuvantata de tranzitii si, in special colegilor de simtire politica ce PLEASCA!, da - exact asa - a constituit matrozul Basescu pentru partidul celor evadati din tarcul Tariceanului (cel cu economia duduind mai ceva ca o masina cu aburi).
Deci, prin urmare, si carevasazica, ministrul Culturii, a rostit dintr-un glas si cu intonatia de patimasa adoratie cel putin trei elogii menite sa ramâna in istoria imnurilor de slava adresate superiorilor.
O data a gângurit cu dictie ajustata pe la cele universitati cu plata, de dincolo de fruntariile patriei, acolo unde invata ”la gât cravata cum se leaga nodul”, toate odraslele politicienilor, cum ca seful Base e pur si simplu o... PLEASCA menita sa-i inalte in scaunele puterii, ca fara El, fara stralucita sa acrobatie politica, ei, liberalo-peistii ar fi fost nimic din ce sunt acum.
Asta a cotcodacit cu o umbra de melancolie pe chip ministrul, fiindca Base, Zeus, ar fi, nici una - nici alta, decât un alter-ego al micului NAPOLEON!
Si mai apoi, mergând pe scara istoriei Frantei, un fel de de Gaule, mai scund, care va scoate tara din tot ce este de scos…
Nici o comparatie cu vreun pesonaj legendar autohton, nici macar cu... Penes Curcanul, asta si fiindca acum suntem cu capul in Europa si cu picioarele in Neantul Valah.
Constatând ca sincerile sale laudatii ar stârni valuri de uimire si voioasa complicitate din partea… societatii civile, domnul ministru T. Paleologu a dres busuiocul la o emisiune a harnicului pseudo-liberal Tanase, cel ce miorlaie admirativ la glisarile verbale ale Dinescului.
Dar, din pacate, glontul a pornit si, ricosând din fruntea incruntata a domnului Boc, a revenit spre pieptul de arama al grabitului ministru care, daca tacea, ambasador ramânea.

INTR-O GARA MICA

2009-08-21T05:44:00.000-07:00

Ziua de toamnă scădea sângerând. Gara era mică, înconjurată de castani bătrâni cu frunzele încă verzi. Peronul curat, cu câteva bănci răzleţe aşezate la întâmplare. O sonerie îndepărtată urmată de ticăiturile telegrafului se auzi în liniştea solemnă şi melancolică. Peste cele două linii, deasupra unei stive de traverse smolite, o barză solitară dormea sau medita într-o stranie echilibristică.
Cei doi sosiră nu mult înaintea trenului, mai bine zis nu mult înainte de sosirea acceleratului, care oprea un minut. Un singur minut, în gara pierdută în imensitatea câmpiei.
Bărbatul, înalt, trecut de prima tinereţe, agitat, îmbrăcat impecabil, ţinea o geantă de voiaj cu încuietori strălucitoare. Alături, într-o intimitate evidentă, aproape lipită de trupul fiului, bătrâna purtând un coş de papură. În mâna cealaltă legăna universala pungă de plastic vopsită în albastru prin care se zărea coloritul straniu al perelor ţuguiate alcătuind o geometrie neobişnuită.
- Nu ţi-e frig ? întrebă îngrijorată mama.
- O, nu, sigur că nu! răspunse fiul şi-o călăuzi încet spre capătul peronului, uitându-se jenat la îmbrăcămintea ei ţărănească.
Se aşezară pe banca cu şipcile rupte. El puse degajat geanta de voiaj direct pe pietrişul imitând marmora. Mama potrivi în poală paporniţa şi plasa ţinându-le strâns. Îşi privea sandalele scorojite.
- Lasă-le jos. De ce le ţii în braţe ?! se miră fiul
- Aşa. Lasă, că nu-s grele.
Trecu un acar şi salută respectuos scoţându-şi şapca soioasă.
- Cât mai este până vine ? vru să ştie mama.
- Păi vine, mamă ! zise acarul duios uitându-se la un ceas imaginar. Trebuie să vină, că e accelerat şi n-are întîrzieri. Că dacă ar avea...
- Cine-i ăsta ? întrebă fiul cu o curiozitate politicoasa.
- Jigă ! Nu-1 ţii minte pe Jjgă ? Băiatul cizmarului. Stăteau la a treia casă de la noi.
- Jigă ? se miră băiatul. Nu-l ţin minte. Te-am rugat să mă faci atent când trece cineva cunoscut. Mama tresări vinovată şi-şi adună cele două bagaje mai aproape de trupul puţin şi slăbit. Privi la barza singuratică dormitând pe stiva de traverse şi se scuza cu voce moale :
- Nu te necăji, dragul mamei. Bine că te-o recunoscut el.
Vântul învălmăşi cîteva foi purtându-le în lungul peronului. Se auzi un şuierat îndepărtat, sugrumat de liniştea zilei de toamnă.
- Să nu uiţi să desfaci brânza. Şi puiul să-l bagi în frigider. L-am tăiat azi, dar e bine să se aerisească. Perele să le dai la ăla mic că-i plac. Şi ciocolata să i-o dai.
- Perele, da! zise fiul. Ciocolata nu cred că o să-i placă. E veche !
- E veche, suspină mama, dar e de la bunica!
Ieşi şeful gării, grav şi zâmbitor, înaintând spre cei doi :
- Să trăiţi, domn inginer, şi bine-aţi venit la noi!
Mama se ridică în picioare îmbujorata de emoţie. Fiul zâmbi protocolar şi răspunse mecanic :
- Adică bine-aţi plecat de la noi !
- Orice plecare înseamnă o sosire ! decretă şeful gării satisfăcut.
- A stat două zile ! se bucură mama subliniind cuvintele.
- Nu vă supăraţi, domn' inginer, unde aveţi locul ? Să ne orientăm !
Fiul se căută în buzunar şi scoase portmoneul de piele silabisind în gând.
- Vagonul trei ! zise el.
- Păi, atunci să ne mutăm mai în faţă. Vagonul trei e lângă locomotivă.
Se ridicară toţi mergând apre celălalt capăt al peronului. Şeful gării în frunte, călcând cu o anumită eleganţă şi detaşare.
Portmoneul îi reaminti ceva fiului. Se opri şi întrebă îngrijorat:
- Nu ţi-am lăsat nişte bani, nu-i aşa?
- Lasă, mamă, că ce să fac cu ei ?
- Cum ce sa faci ?! se miră fiul.
- Lasă, că-ţi trebuie şi ţie. La oraş e mai greu. Ştiu eu!
- Totuşi ! zise el, şi vârî palma în adâncul buzunarului de la piept.
- Lasă, mamă. Să nu te gândeşti la altele. Ştii, am vrut să-ţi spun, dar n-am avut când : să nu te gândeşti nici la cheltuielile de moarte.
- Eu m-am înscris la noi la pensionari. Am cotizaţie. Sa ştii că moartea mea nu trebuie s-o plăteşti, M-am asigurat !
Fiul o privi fulgerat de cuvintele acelea aproape de neînţeles. Şeful gării se întoarse şi-l invită să înainteze. Se auzi un fluierat subţire spârgând eterul.
Fiul păşi înainte încruntat şi posomorât. Mama venea în urma lui zâmbitoare şi duioasă, purtând bagajele modeste. Basmaua îi flutura.
Şeful gării se opri în faţa ultimei bănci şi, stând într-o poziţie respectuoasă, zise :
- Aici e cel mai bine. Cunosc garnitura. Imediat după vagonul trei urmează vagonul restaurant. Bănuiesc că veţi urca la vagonul restaurant ?
Fiul nu răspunse, strânse mânerul genţii de voiaj şi se gândi la câteva vorbe duioase. Vroia să le spună mamei, dar nu le putea aduna.
Se auzi un zgomot surd şi acceleratul năvăli şerpuitor pe peron.
Mama îl privi surâzând şi ridică modestele bagaje. În dreptul lor, după previziunile şefului de gară, se opri vagonul restaurant. Fiul văzu vag, cu coada ochiului, capetele celor dinăuntru. Deschise braţele şi-şi îmbrăţişă mama. Dădu mâna cu şeful de gară şi porni alergând cu geanta de voiaj spre vagon.
Trenul se puse în mişcare. Şeful gării tresărind, smulse din braţele bătrânei cele două bagaje şi fugi de-a lungul peronului.
Le întinse în ultimul moment. Fiul le luă şi dispăru străbătând coridorul scurt şi îngust, căutând din ochi o masă.
Acceleratul porni în goana lui metalică spulberând frunzele ruginite. Barza solitară se trezi din veghe, îşi ridică ciocul roşu spre cer şi clămpăni inutil.
Pe peronul pustiu, mama flutura mâna ei albă ca o batistă.
N-o vedea însă nimeni...

TOATA LUMEA FERICITA SI CU LACRIMI PE OBRAZ...

2009-08-18T12:08:00.000-07:00

In valmasagul declaratiilor sforaitoare despre criza, reduceri de personal, economii la buget, solutii de salvare prin concedieri urgente, Romania detine, totusi, un recormd mondial.
Cele mai multe FETIVALURI, serbari campenesti si SARBATORI din Europa si chiar de pe mapamond se organizeaza si desfasoara pe plaiul generos al Mioritei.
Cineva cu simtul umorului si al ridicolului a numarat…steagurile acestor FESTIVALURI si a obtinut cifra uluitoare de 367 pare-mi-se…
Cum ar veni, ziua si FESTIVALUL…
Cu indreptatita mandrie cetateanul roman are prilejul sa se defuleze speriat de fantoma crizei care bantuie prin EUROPA, sa-si stinga amarul cu ajutorul inventivitatii si harniciei alesilor locali directioanti de la CENTRU de catre partidele mama.
Asa se face ca recent, votantii de pe intreg cuprinsul patriei i-au putut avea alaturi, umar langa umar, pe intransigentul Boc si ingrijoratul Geoana, psalmodiind cu evlavie texte religioase intr-un cor de doamne aflate la varsta de …maturitate. Ba chiar senectute..
Zeus, alias Traian Basescu, a renuntat la serbarile de Ziua Marinei unde putea face o utila baie de multime si a tinut sa fie prezent la Tismana si mai apoi, la HORA DE LA PRISLOP.
Amazoana de Plescoi a infiorat si ea privirile votantilor de gen msculin invesmantata dupa ultimul jurnal, si a promis, trufasa, ca isi va dovedi nevinovatia in fata Comisiei care o purifica pana la bikini…
Si Vadim s-a purificat cu prilejul Adormirii Sfintei Marii, si fosta manechina, azi presedinta Camerei deputatilor, i-am uitat numele, in fine, tot ce se afla pe baricada politica inalta..
Festivalul berii, a branzei, a carnatilor de Plescoi, a muraturilor, a pepenilor, a narciselor, a gulasului, a urzicilor, a capsunilor, a verzei…murate, ce mai... o explozie de entuziasm si bani aruncati pe apa Sambetei..
In vremea asta, fostul primar BORDURA, pe numele lui Adriean Videanu, liber inca, propune fara sa clipeasca vanzarea ramasitelor economiei romanesti in la vanzarea SCOLILOR!!!
Neusinarea nu are margini, justitia doarme profound, politistii fac greva. Iar romanul vesel si poet recita in urmatoarea zicere cu caracter national: TOATA LUMEA FERICITA SI CU LACRIMI PE OBRAZ…

POEMA DE MIERCURI

2009-08-18T12:03:00.000-07:00

DOR DE CAI
Eu sunt copilul ce viseaza
In orice noape numai cai.
Salbatici, naravasi si tineri
Venind spre mine in alai
Coamele lungi, electrizate
Imi lasa dare pe obraz
Si cand necheaza se infioara
Fosnind, padurile de brazi.
Aburul lor, din nari brumate
Inchipuie sub geam stafii…
Ei sunt uitarea amanata,
Sufletul fostilor copii.
Ii vad in bezna noptii mele
De insomnii fara temei
Si-mi este atat de dor de dansii
Cum numai grecilor…de Zei.

SECVENTE MARINE

2009-08-16T11:29:00.000-07:00

Trece un fotograf pe plaja imbracat in costum de marinar. Are un fluier la gat cu care da semnale scurte. Un caine lup, prelung si frumos il urmeaza privindu-l inteligent.
Se opreste odata cu stapanul care-si rosteste tirade: ”veniti sa va pozati cu cainele Romeo/ de la circul Amadeo /zice mama, zice tata/zice plaja adorata/ hai, incalecati pe el /ca e bland ca un purcel”…
Fluiera si cainele face sluj si copiii se aduna in jurul lui incercand sa-l mangaie in vreme ce fotograful ii indeamna “hai copii,
Plangeti sa va fotografiati cu el ca parintii cred in lacrimi”…
2
Dupa furtuna, marea doarme invelita in plăpumi de matase…
3
Luna ca o geamandura propulsata in cer…
4
Un parinte admonestandu-si copilul: ”daca te-am adus la mare, stai pe plaja ca de aia am platit.”
5
Meduzele sunt lacrimile delfinilor zdrobiti de stanci…
6
Doua cumetre urcand pe scarile ce duc la faleza. Amandoua inalte, bronzate, serpuitoare in mersul lor studiat, mirosind violent a spreiuri exotice, cu slipuri minuscule si plalarii de paie tip sombrero.
In timp ce urca numeroasele scari, una dintre ele rabufneste cu naduf: “In economia asta de piata nu gasesti un barbat sa-ti faca un pic de curte…”

LA RASINARI

2009-08-15T12:07:00.000-07:00

La Răsinari alunecă pe jghiaburi
Sudoarea iernii-n lacrimi de cristal.
Padurea-i fum…Molatici boi de abur
Trag dupa ei lumina, peste deal
De nicaieri, prin aerul ca mierea
Stralimpezit de ploi se-aude lin
Un fluier stins, departe.Si tacerea
Ma-nvaluie in vidul ei deplin.
O casa cu pridvor, gradina-n seara,
Insingurarea ei fara egal,
Aici a scris, pe-o piatra grea de moară,
Poetul patimirii din Ardeal.
Simt duhul lui cum imi sfinteste pasul:
In casa, vechi icoane spun povesti,
Un foisor de lemn i-a fost Parnasul
Si el , aedul jalei romanesti.
Trei pruni batrani si brazii il asteapta:
Din viforul trecutului amar
Mi s-a parut ca s-a oprit la poarta
Poetul patimirii nostre iar.
A dat sa intre dar s-a intors deodata
Si-a mers pierdut pe coasta unui deal
Nu ispravise de umblat, pesemne,
Din marea-i pribegie, prin Ardeal…

Remember MARIN PREDA

2009-08-13T11:09:00.000-07:00

REMEMBER MARIN PREDA (1)
De Mircea Micu

M-am gândit iniţial sã intitulez paginile care vor urma «Adevãrul despre Marin Preda» un titlu, desigur, incitant dar pretenţios şi, ca sã zic aşa, interpretabil. De fapt, ce adevãr puteam sã comunic eu despre «Marele singuratic», despre prozatorul a cãrei dispariţie a marcat multã lume.
Mi-a venit în minte acest titlu în urma sutelor de interpelãri, a întrebãrilor puse de oamenii din diverse colţuri ale ţãrii care, firesc, vroiau sã ştie cum a trãit Marin Preda dar, mai ales, cum a… murit.
Am ascultat şi citit zeci de variante stupide sau fanteziste argumentate copilãreşte, preluate dupã ureche, transmise sau înţelese eronat despre dispariţia sa.
Voi încerca, pe cât pot sã reconstitui câte ceva din viaţa scriitorului din perioada cât a stat şi a lucrat la Mogoşoaia. Voi vorbi şi despre ultima perioada marcatã de o oboseala accentuatã, ca şi cum motorul acela care îl ajutase sã macine nopţi şi zile spre finalizarea celor o mie cinci sute de pagini ale «Celui mai iubit dintre pamanteni» s-ar fi uzat brusc încetând sã mai funcţioneze.
Sunt necesare aceste rânduri mai ales azi când, o droaie de trepãduşi literari, critici sufocaţi de propria neputinţã l-au înjurat cu neruşinare denigrându-l gratuit.

2

L-am întâlnit prima datã pe holul Uniunii Scriitorilor de la şosea. Se privea în oglinzile mari şi-şi aranja, cu atenţie, pãrul într-o frizurã a la CICERO care-i masca într-un fel începutul cheliei.
Era o anumitã cochetãrie în ritualul acela ciudat, în felul în care-şi aranja pãrul în oglindã, în minuţia cu care-şi studia întreaga ţinutã, trãgându-şi marginile hainei, cu gesturi scurte, aşa cum fac soldaţii înainte de a se prezenta în faţa superiorului.
Stãteam în partea opusã a holului şi nu avea cum sã mã vadã. Dupã ace s-a mai privit odatã în oglinzile mari, s-a îndreptat decis spre cabinetul preşedintelui care, pe atunci, era Zaharia Stancu.
Dupã doi ani l-am revãzut la Mogoşoaia, într-o searã când venise sã se instaleze şi-şi adusese o parte din lucruri.
Alesese camera numãrul şase, una dintre cele mai bune, cu ferestrele dând spre imensul parc secular al familiei Bibescu, în care, de obicei, stãtea Fãnuş Neagu.
Marin Preda îl abordase cu ceva timp în urmã la Sinaia tratând «cedarea» temporarã a camerei contra unei sticle de whisky. Sticla s-a consumat la Sinaia în doi, şi acum, moncherul, cum îi zicea toatã lumea, venise sã-şi ocupe camera arvunitã.
Atunci mi l-a prezentat Fãnuş Neagu şi moncherul mi-a întins o mânã moale, leneşã şi fãrã vlagã cu un gest uşor distant mãsurându-mã o fracţiune de secundã prin ochelarii cu multe dioptrii. Sunt convins cã, pe moment, nici nu-mi reţinuse numele.
Era îmbrãcat corect, într-un costum gri, bine croit, cu cãmaşã albã şi cravatã în dungi. Nu m-a frapat ţinuta lui vestimentarã care de altfel, distona cu întreaga lui înfãţişare de ţãran uşor stânjenit de hainele impecabil croite. M-a frapat chipul osos, bãrbia voluntarã împinsã înainte (mai târziu avea sã-şi facã un tic din acest gest) şi cuta dintre sprâncenele stufoase brãzdându-i fruntea.
Administratorul i-a dat cheia însoţindu-l pânã în camerã. Marin Preda a lipsit o vreme şi înainte de pleca cu intenţia de a reveni cu restul bagajelor a doua zi, a intrat în sufragerie, s-a uitat spre masa la care stãteau Fãnuş Neagu, Grigore Hagiu, Ion Bãieşu şi subsemnatul şi, brusc înveselit a rostit acea expresie bizarã pe care aveam sã o aud de mai multe ori dupã aceea: «Beţi mã, beliţilor! Beţi, sã vã distrugeţi!»
Dupã care a ieşit zâmbind amuzat fãcând un gest de salut cu mâna ridicatã…

REMEMBER MARIN PREDA (2)
de Mircea Micu

Marin Preda avea un fel ciudat de-a vorbi despre colegii scriitori. Un amestec de zeflemea şi detaşare ironicã, un fel de superioritate accentuatã. Cel mai des calificativ acordat ĩn legãturã cu talentul nu ştiu cui era: «bun dar n-a fãcut gaurã-n cer»…
Atât. Nici cât de bun era, nici de ce era bun…
O
Se destãinuia rar, cu grijã şi control minuţios, şi, când o fãcea povestea ca şi cum şi-ar exersa fraza, cu multe amãnunte, subliniind scenele cu râsul acela ciudat «he-he-he», un fel de behãit rãguşit.
L-am auzit povestind aceeaşi ĩntiâmplare la diverse intervale de timp. De fiecare datã povestea altfel.
Miezul nu era schimbat dar amãnuntele erau total diferite şi pitoreşti.
O
Era calculat pânã la zgârcenie. Nu dãdea bacşis niciodatã şi nu ĩmprumuta bani nimãnui.
De câte ori plãtea consumaţia scotea un portmoneu burduşit cu un teanc gros de sute.
Eu şi Mircea Dinescu, când ne aflam ĩn preajmã, ne miram invariabil exclamând:
- Moncher, ce de bani, dumnezeule!
- Şi el rãspundea tot invariabil, cu un surâs de ţãran şiret, imprimând tonului o gravitate vecinã cu nedumerirea.
- Ştii, moncher, nu sunt banii mei. Sunt banii lui frate-meu. Pentru luminã c-a rãmas restant…
- Ĩnseamna ca e restant de vreo trei ani, ne miram noi.
- Nu ştiu. Habar n-am. Mie mi i-a dat sã-i ţin… Apoi se cufunda ĩn munţenia lui proverbialã:
O
Pãstra o discreţie desãvârşitã ĩn legãturã cu proiectele sau munca sa literarã.
Nu se destãinuia nimãnui şi nu l-am auzit niciodatã vorbind despre ce şi cât scrie.
Scria de obicei noaptea, pânã spre ziuã şi-mi amintesc cã de câte ori ĩl ĩntâlneam pe la prânz ĩl ĩntrebam, din politeţe cum merge scrisul, mã privea prin ochelarii cu multe dioptrii, surâdea enigmatic fãcându-se ca nu aude…
O
Mi s-a pãrut ciudat obiceiul de-a oferi spre lecturã manuscrisul proaspãt terminat criticilor de prestigiu. De preferinţã Ov. S. Crohmãlniceanu. Nu ĩnţeleg nici aztãzi de ce o fãcea. Era, ĩn definitiv un scriitor cu renume.
Sunt convins cã nu dorea neapãrat pãrerea lor din motive de-a reveni adupra paginilor.
Era, mai degrabã, un capriciu? Sau o simplã stratagemã prin care lãsa aşa numitele «bârfe» sau comentarii care, de fapt, fãceau reclama viitoarei cãrţi.
Strategie de ţãran care mima naivitatea…

REMEMBER MARIN PREDA (3)
de Mircea Micu

La începuturile venirii mele la Mogoşoaia, tânăr fiind şi din dorinţa de-a epata, mărturiseam uneori, fără să mă întrebe nimeni, despre ce şi cât am lucrat. A trecut multă vreme, peste doi ani, şi într-o zi, pe la amiază, intrând în sala de mese, am repetat faptul că scrisesem noaptea, că lucrasem cu spor.
Preda a exclamat adresându-se unui interlocutor imaginar: «Auzi domnule, ce chestiune! El lucrează şi noi am venit aici să ardem gazul»… După care a slobozit acel inimitabil...
Scria noaptea, greu, chinuit, într-o poziţie ciudată, cu corpul paralel mesei, picior peste picior.
Această poziţie îi permitea, pobabil, să se aplece mult asupra hârtiei, s-o aibă aproape, sub ochii săi obosiţi urmărind literele mărunte, incredibil de mărunte ale scrisului său cursiv care umpleau ordonat pagina.
Camera numărul şase, cedată de Fănuş era mare, spaţioasă şi avea ferestrele deschise spre imensul parc cu arbori seculari.
Pe biroul simplu păstra fotografia tatălui, care-i semăna, avea aceeiaşi expresie de năuceală, de permanentă nedumerire.
Alături, un ceas din aur, cu capac, obiect frumos cu care se lăuda în clipele de euforie bahică şi un stilou cu peniţa din aur odihnindu-se într-o cutie albastră.
Ambele obiecte mi le-a arătat odată (nici azi nu-mi explic de ce), urmărindu-mi pe sub sprâncenele stufoase reacţia. Am scos o exclamaţie convenţională de admiraţie.
De fapt, pe mine nu mă impresionaseră obiectele şi nici nobila lor strălucire. Mă gândeam la cu totul altceva. Multă vreme am înclinat să cred că, de fapt, nici stiloul, nici ceasul nu-i foloseau, practic, în viaţa de zi cu zi.
Cu stiloul nu scria, motivând foarte serios că... «i se toceşte peniţa de aur»… Ceasul nu-l purta de frică să nu-i fie furat!
Scriitorul, rămas ţăran nealterat, cum ziceam, le achiziţionase de la anticariat şi se mândrea cu ele, ca o confirmare a prosperităţii dobândite prin scris.
Odată, am făcut o glumă după ce, împreună cu Dinescu, îi subtilizasem ceasul de aur din cameră, moncherul, fiind uşor ameţit. A doua zi l-am văzut coborând nervos şi năuc, evitând însă să ne întrebe ceva.
Încerca să-şi amintească ce se întâmplase. Noi aranjasem cu femeia de la bar să-i restituie ceasul şi să-i spună că l-a lăsat poetul Adi Cuşin, cel cu care fusesem în noaptea precedentă la el în cameră, cu şampania oferită de acesta de ziua lui.
Moncherul a luat bucuros ceasul şi, după un timp ne-a întrebat, pe ocolite, cum ajunsese el să dea ceasul acelui… «individ».
Noi am înflorit întâmplarea zicând că, de fapt Cuşin nu vroia să-l ia iar el, Preda, îl dăduse în cele din urmă cu… forţa.
Monşerul asculta şi nu-i venea să creadă şi repeta enervat «să nu-l mai prind pe aici niciodată pe… individ!

REMEMBER MARIN PREDA (4)
de Mircea Micu

Nu suporta câinii, îi ura instinctiv şi de câte ori ieşea la plimbare cu nelipsitul său baston, cioplit de un admirator, îi lovea fără milă, indiferent că erau de rasă sau maidanezi.
Doamnei Preda, în schimb, îi plăceau şi a încercat fără succes să păstreze unul mai multă vreme.
Un exemplar a fost “subtilizat” cu ajutorul unui cunoscut actor de comedie, pe care moncherul îl rugase să-l facă dispărut deoarece e... plin de purici!
Al doilea, mic, scâncea disperat de câte ori îl simţea în preajmă pe romancier.
Fiind uşor de ocrotit (doamna Preda îl ascundea, uneori, în sân) acesta a rezistat mai multă vreme. În cele din urmă a dispărut, zice-se, tot prin intervenţia actorului. De altfel, în cartea sa de interviuri cu Marin Preda, care ar trebui republicată, acesta povesteşte relaţia sa cu nevinovatele patrupede.
Uneori repeta o întâmplare din vremea când făcuse stagiul militar, undeva prin Moldova.
Tânăr fiind, sătul de viaţa cazonă, s-a hotărât să meargă împreună cu alţi recruţi... la femei.
S-au dus, undeva la marginea oraşului, într-o casă prăpădită şi “june” cam trecute. Au început să se târguiască cu privire la preţ care, evident, trebuia plătit înainte. Şi cum nu aveau bani, sau cel puţin moncherul n-avea, una din fete a sugerat să fie plătite în natură. Adică, sugera ea, să aducă nişte pături în schimbul clipelor amoroase.
Întrebat dacă au căzut la înţelegere şi dacă au dus păturile solicitate, prozatorul începea o adevărată tiradă… filosofică.
- Ei, aici e aici. Iată cum stă chestiunea şi pronunţa cuvântul cu o anumită gravitate. Chestiunea era că nu prea ştiam ce să fac. Am plecat la cazarmă am adus pătura dar dar când am ajuns în pragul casei eu nu am mai intrat.
- Cum aşa moncher, ne miram noi aşteptând replica.
- Iată cum stă chestiunea, sublinia el iar cuvântul. Nu puteam da pătura fiindcă era pe inventar. Era a statului şi semnasem pentru ea. Chestie de conştiinţă moncherilor!
După care dădea glas acelui râs inimitabil: he,he,he!
Îl plictiseau şedintele de orice fel. În special cele de breaslă la care aţipea sau, cel puţin se prefăcea ca aţipeşte sau, cu o dezinvoltură şi degajare care stupefia pe mulţi, căsca zgomotos ca un ţăran.
Zicea: ”moncher, ce tot vor ăştia de se adună şi vorbesc că o fi că o păţi’?
“De ce nu scriu ei moncher?”

REMEMBER MARIN PREDA (5)
de Mircea Micu

Se întâmpla sa nu vorbeasca zile întregi cu nimeni. Brusc, aproape de nerecunoscut, cu un aer absent, de somnambul, într-un halat de culoarea visinei putrede, cu un chip obosit, îmbatrânit (cineva remarcase odată “domnule, moncherul pare de o suta de ani”…).
In asemenea momente raspundea monosilabic la salut, uneori ne privea fara sa ne vada si toti inclinam si punem pe seama infatuarii sale aceasta atitudine. Un fel de absenta vecina cu levitaţia…
De fapt, nu trufiei sau ingâmfarii se datora aceasta absenţa. De fapt, el nu iesise încadin lumea sa… nocturna, era prizonierul altor oameni, al unor personaje numai de el vazute.
Dialoga înca cu ele, îl urmareau ca un cortegiu nevăzut.
Ce fel de om era Marin Preda? Era aparent rece, reţinut, coborât în sine, un singuratic (Marele singuratic!!!), si totuşi, foarte aproape de realitea imediată, extrem de practic şi de o sensibilitate abil mascata.
L-am surprins odata mângâindu-si mezinul, pe Niculaie, alintându-l cu o voce caldă, de nerecunocut, aproape feminina, mângâindu-l cu gesturi stângace şi rostind aproape şopotit: “Ce faci tu, mă băiatul tatii, mă…”.
Văzându-mă, şi-a reprimat brusc gesturile duioase şi a rostit ceva de circumstanţă, cu alta voce, cu tonul acela rece, căzând ca un brici peste duioşia clipei.
Acesta era Preda în clipele lui de intimitate, atunci când nu se simţea privit şi se manifesta firesc şi uman.
Ce fel de om era Marin Preda? Mulţi s-au prefăcut că-l iubesc, cei din generaţia lui (generaţia lui??) îl tratau de la egal la egal. Ii ziceau… Marinica, Jebeleanu de pilda, îl agasa cu acest apelativ, îl tachinau încercând sa-l scoata din muţenia cotidiană.
In asemenea momente, armura sa era e nepatruns. Conştient de cât valorează, de travaliul imens pe care îl depunea, el ştia bine câta energie consuma şi la masa de scris dar şi in lupta pentru supremaţia in literatură, in poziţia sociala. Mai ales ca el, o vreme, nici nu fusese membru de partid. Işi păstra, cum se spune, ”rangul”, îşi vindea scump pielea, şi era iubitor de bani.
De aceea, de câte ori i-am cerut colaborarea la Almanahul literar, publicaţie care aparea in peste o suta de mii de exemplare, dupa ce ma refuza invocând diferite pretexte, accepta si întreba cu un ton de gluma: “cât plăteşti moncher?”.
Avansam o cifra mai mult decât generoasa, cam de trei ori tariful normal. O accepta gânditor făcând rapid un calcul, comparaţii şi, de fiecare dată ma ruga sa-i dau o… chitanţa prin care sa-i garantez achitarea sumei.
Eu ma tineam de promisiune facând tot soiul de exchibiţii contabile. El nu mi-a restituit niciodată acele chitanţe…

REMEMBER MARIN PREDA (6)
de Mircea Micu

Intr-o noapte târziu l-am gasit stând posomorât pe terasă, înfundat in scaunul de nuiele, pe jumatate adormit.
M-a privit o vreme fara sa zică nimic, îi vedeam doar sticlele ochelarilor strălucind intens in lumina piezişă a lunii. Simţeam ca s-a întâmplat ceva, era în atitudinea lui o febrilitate ascunsă, o stare de emoţie şi jena pe care mi-o transmitea fara sa vrea.
M-am aşezat alaturi şi, după o vreme, l-am auzit vorbind înfundat, cu voce străină şi depărtată, nu voalată ci, mai degrabă, străină, impersonală.
- Moncher, Dos Passos, pot să mă culc în noaptea asta la dumneata?
Am rămas stupefiat, bănuiam că s-a întâmplat ceva. Nu ştiam ce anume dar banuiam..
Părea nespus de singur şi jenat de situaţie şi statea infundat in scaunul acela, pe terasa pustie.
I-am raspuns ca poate sa doarma la mine deoarece eu pot innopta in camera lui Fanus care e plecat.
- Multumesc, moncher, poate ca nu va fi cazul, dar multumesc .
- Gasiti cheia sub pres si in frigider o sticla cu vin.
Dimineata am gasit aşternutul nedesfacut si am aflat de la paznici ca: ”Domnul Preda s-a plimbat toata noaptea. S-a plimbat si a fumat tigara de la tigara”.
La un an dupa dispariţia lui, un functionar de la Mogoşoaia mi-a relatat urmatoarele. Atunci când a cazat (ce termen!) pe cineva în camera lui Marin Preda, cineva care dorea neapărat să doarmă acolo, pe la ora 3 din noapte (ora aproximativa a mortii prozatorului) s-a trezit brusc cu o stare de inexplicabila nelinişte. In camera mirosea patrunzător a tămâie…
A deschis geamurile şi, în cele din urmă, şi uşa ca sa… facă curent, dar zadarnic.
Mirosul acela exalta discret dar cu impetuozitate de NU SE STIE UNDE…
Mirosul acela a dispărut abia când s-au ivit zorile.
Stranie relatare…
S-ar fi cuvenit, oare, ca Marin Preda sa aibe o camera a lui, memoriala la Mogosoaia, fosta Casa de Creatie (de fapt, cladirea pentru angajaţii printesei Bibescu) pe care actorul-ministru şi ţaranist (!) a transformat-o în… hotel?

REMEMBER MARIN PREDA (7)
de Mircea Micu

Era intr-o seara de iarna la Mogosoaia, ninsese proaspat, un aer de colinde si zurgălăi de sanii pierdute în imensitatea câmpiei se insinua afara.
Se auzeau fosnind arborii seculari de sub geamuri. Era în decembrie aproape de sarbatorile Craciunului si in jur era o atmosfera de basm.
Adusesem din sat o damigeana de Capsunica, vin parfumat, îndragit de Fanus si dispretuit de Mazilu, care nu consuma decât Cabernet la trei sferturi, din sticla aflată mereu pe masa. Mazilu avea tabietuile sale si era capabil sa se învârta in jurul mesei ore in sir, cu o mâna in sold, fumând patimas si gândind, probabil, la viitoarele sale subiecte.
In sera aceea, Preda se asezase lângs masa dramaturgului pe care il provoca uneori la discutii având ca subiect... taranii.
Comandase cina si ii fusese adusa o mamaliga aburinda, asezata in combinatie cu straturi de brânza iar deasupra sclipea ochiul de rubin al unui galbenus de ou.
A mâncat indelung, mirosind aburul mamaligii cu voluptate, ca un taran,
si a inconjurat discul auriu, atacându-l cu furculita, imputinându-l, luând din toate partile cu atentie, ca si cum ar fi vrut sa nu se termine niciodata.
Inainta spre galbenusul ademenitor care ramasese stingher, plutind pe un soclu tremurator de mamaliga.
Dupa ce l-a degustat cu aceeasi voluptate, s-a sters cu un servetel, a privit in jur luând act, parca pentru prima oara, de prezenta noastra si a exclamat cu sinceritate deplina si extaz nedisimulat:
- “Ce bine traim, moncherilor!”
De atunci, când comandam aceasta… delicatesa, ceream pur si simplu “vreau o porţie de «cebinetraim»”…

REMEMBER MARIN PREDA (8)
de Mircea Micu

In noaptea savârsirii sale, la Arad fiind cu Gheorghe Tomozei si Nicolae Oancea, l-am de evocat pâns târziu, fara un motiv anume, povestind intâmplari despre el care pendulau intre legende si adevsr.
Apoi l-am visat imbracat soldat, echipat de razboi, cu pusca si ranita in spate, pedalând pe o bicicleta ciudata, prin mijlocul orasului.
Lumea se oprise pe trotuare, recunoscându-l si eu l-am fost strigat “moncher”, “moncher”, de câteva ori, vrând ss-l avertizez fie despre ridicolul situatiei, fie despre faptul ca se apropia de un zid rasarit brusc in fata sa, pe care mi-am dat seama ca nu-l poate evita fiindca avea ghidonul bicicleteti… fix!
N-am povestit multa vreme nimanui acest vis ciudat si nu-i accord nici o semnificatie premonitorie sau mistica. A fost pur si simplu un vis provocat, probabil, de discutiile de dinaintea somnului.
Am pornit dimineata spre Bucuresti, am ajuns nopatea târziu, de fapt dimineata pe la 3 şi dupa câteva ore de somn, sa fi fost pe la prânz, sotia mea a deschis usa si mi-a spus abrupt “a murit Marin Preda”.
N-am inteles pe loc ce zice, ca si cum ar fi vorbit intr-o limba straina si dupa ce mi-am revenit din uimire am plecat spre Mogosoaia sa aflu amanunte.

REMEMBER MARIN PREDA (9)
de Mircea Micu

L-am intâlnit imediat dupa ce a aparut “Cel mai iubit dintre pamânteni”. Nu-l vazusem o vreme, se racisera relatiile in urma faptului ca se certase cu Fanus.
Eram la Intercontinental impreuna cu Mihail Cârciog, pe vremea aceea cel care facea machetele Almanahului literar. A acceptat greu dialogul cu mine dar, dupa câteva pahare de coniac fin, Martel dupa câte imi amintesc, a raspuns invitatiei noastre la cină.
Am servit numai… bunatati, Preda era un fin cunoscator de mâncaruri si dupa ce l-am asigurat ca-l vom duce cu masina pâna la Mogosoaia (eu ma mutasem dupa cutremur de acolo) am comandat trei sticle de Cabernet de Sâmburesti si am plecat spre Casa de creatie.
Preda era bine dispus, traia din plin triumful ultimului roman si, odata ajunsi, ne-am asezat la masa unde statusem de atâtea ori odinioara.
In noaptea aceea moncherul a fost extrem de volubil si de… duios, as zice, dupa multi ani de raceala si indiferenta.
Era o noapte de iarna frumoasa si eu aveam o caciula de iepure, flocoasa si cu doua urechi uriase care fluturau pâna sub barbie.
Preda era preocupat de caciula si din doua in doua minute mi-o lua de pe crestet si-o trântea de podea insotind gestul de binecunoscutul: he,he, he, râsul lui caracteristic.
Gestul era insotit de o un “Ma, Passos ma! Ma, Passos, ma!”: a repetat obsesiv cu o nota de duiosie.
La un moment dat, socat si iritat de gesturile stereotipe repetate cu ostentatie, am zis cu voce hotarâta: “Gata moncher! Gata cu gluma asta!”
A incetat brusc, m-a privit posomorât prin sticla ochelarilor cu multe dioptrii si fara un cuvânt s-a ridicat si a plecat in camera.
Dupa aproximtiv o luna l-am intâlnit la Casa scriitorilor si l-am intrebat, cordial, ce face. M-a privit nepasator si mi-a dat un raspuns stupefiant:
- Ce te intereseaza pe dumneasta ce fac? Si asta cu o inexplicabila iritare. Era in una din starile acelea… ciudate, care aveau darul sa stupefieze si sa nedumereasca…

REMEMBER MARIN PREDA (10)
de Mircea Micu

Ce fel de om era Marin Preda? Iata o întrebare pe care şi-au pus-o mulţi, şi în special “intimii” lui, dar nu intimi, e un cuvânt total nepotrivit, mai degraba cei care se credeau… intimi.
Am stat zece ani în preajma lui, aproape zi de zi, nu ştiu daca ţinea la mine sau daca îi eram indiferent, nu ştiu daca ma citise sau nu (mai mult ca sigur ca ma “parcursese” în calitate de director de editora). L-am auzit confesîndu-se cu prudenţa lui ţaraneasca, l-am vazut savurând momentele sale de triumf literar, l-am vazut înconjurat de admiratori sinceri sau interesaţi, l-am vazut singur, gânditor, cu acea expresie de “nauceala” pe chip.
L-am vazut mâncând, înotînd în lacul pe vremea aceea limpede, traversând situaţii pe care nu le voi destainui vreodata. L-am vazut marcat de duioşii rapid reprimate, dar niciodata nu l-am putut descifra pe deplin.
Avea ceva enigmatic, un anume mister blocat cu lacăte greu de deschis, afişa un citadinism uneori forţat, dar ramasese, în sinea sa, un ţaran autentic. Mereu în gardă, mereu suspicios.
Îi placea sa manânce singur la Capşa, cu un ritual copiat parca dupa gesturile unor boieri scapataţi, grav şi mestecând îndelung, alegând felurile de mâncare cu pricepere.
Avea gusturi fine, călătorise mult şi simţul sau de prozator pastrase, sau mai bine zis selectase, cu rafinament, specialitaţile culinare.
Sa ne amintim doar de felul în care a descris acel moment dintr-o vizită în Vietnam, în care i s-a servit, fară să fie avertizat, creier de maimuţa vie!
Dar, în esenţa, ramasese acelaşi ţaran nealterat, cum ziceam, şi îmi amintesc cu ce efuziune şi sinceritate lăuda vinul ţăranesc obişnuit, despre care zicea, mai ales atunci cînd era oferit pe gratis, ca… nu are egal!

REMEMBER MARIN PREDA (11)
de Mircea Micu

La o saptamâna dupa moartea lui Marin Preda, iritat de nenumaratele zvonuri legate de
moartea sa care parea... suspecta m-am întors la Mogosoaia, dupa ce lipsisem multa vreme, spre a intelege ce s-a intâmplat, de fapt, în noaptea aceea fatala.
Am discutat cu mai multi angajati, incepând cu paznicul care fusese de serviciu, un oarecare Dorobantu, taran de prin preajma Bucurestilor, care declarase, cândva, ca facuse armata la… Garda Regala.
Am vorbit, de asemenea, cu doamna Dinca Vica – ospatar, care statea la doi pasi de curtea Castelului si era deosebit de respectuoasa si atasată de scriitori.
Aceasta era de serviciu si ea in acea seara si îi dusese în camera lui Marin Preda, dupa propria dorinta, o omleta.
Scriitorul venise la Mogosoaia cu un taxi, seara, pe la vreo zece si jumatate, adus din oraş de la sediul editurii Cartea româneasca aflată pe strada Nuferilor.
Soferul coborâse din masina in curtea Casei de creaţie destul de iritat ca asa numitul sau client refuza sa coboare din masina si, mai ales, sa achite costul cursei.
Numitul Dorobantu a intrat în sala de restaurant unde, un grup de scriitori, sarbatorea ziua sotiei criticului literar Lucian Raicu.
De notat ca, la acea festivitate, urma sa fie invitat de onoare chiar Marin Preda. La masa, se aflau, printre altii, doi scriitori mai cunoscuti, poetul Virgil Mazilescu si prozatorul Gheorghe Buzoianu, ambii trecuti in lumea umbrelor.
Cei doi, insotiti de Dorobantu, au mers la masina, au achitat costul cursei, ceva in jur de 80 de lei(vechi) si l-au ajutat pe Marin Preda, aflat în avansata stare de ebrietate, sa urce în camera sa de la etajul intâi.
A urcat si Dinca Vica, ospatarita careia moncherul i-ar fi cerut o omleta. O parte din acea omleta a fost gasita in camera, dimineata, la descinderea procuraturii.
Jos se aflase de sosirea lui Marin Preda si participantii nu se asteptau, având în vedere stare în care sosise, sa coboare in salon.
Totusi, pe la ora 1 si jumatate - doua, dupa relatarile martorilor date procurorului anchetator, Marin Preda a coborât imbracat în pijama si având deasupra un asa numit “balon” usor.
S-a asezat in capul mesei, acolo unde, de altfel i se pastrase locul si a cerut o... vodca ruseasca.
Invitatii bausera tot, astfel ca o doamna, un fel de artist plastic cu nume rusesc, a urcat în camera si a adus un “rest” de vodca, dar… româneasca.
Martorii relateaza ca moncherul a dat peste cap paharul, sorbind bautura dintr-o inghiţitura, dupa care, la scurta vreme, i s-a facut rau.
Doi dintre meseni, poetul Mazilescu si prozatorul Buzoianu, dupa propriile declaratii l-au urcat în camera si la cererea destul de autoritara a moncherului au parasit camera.

REMEMBER MARIN PREDA (12)
de Mircea Micu

In acea noapte fatala de mai Marin Preda venise de la sediul editurii "Cartea româneasca" unde, in cursul dupa-amiezii, singur sau cu sporadicii vizitatori, consumase o sticla de whisky. Se pare ca aceasta exagerata libatie se datora faptului ca in cursul diminetii, dupa relatarile unora, moncherul avusese o infatisare la tribunal si izbutise sa amâne procesul de divort.
In dupa-amiaza acelei zile fusese vizitat la editura de dramaturgul Radu F. Alexandru si de Mircea Dinescu. Vizita primului este sigura, cu Mircea Dinescu ar fi servit prânzul la Capsa. Informatie pe care nu am verificat-o.
Cel putin doi functionari care lucrau la Fondul literar, casierul Batrâneanu si contabilul-sef Butau au marturisit ca la ora sapte seara, ora la care au plecat ei spre casa, scriitorul era la editura si parea destul de… vesel.
In jurul orei 22, femeia de serviciu cheama un taxi care-l transporta spre Mogosoaia. In timpul cursei moncherul aprinde o tigara pe care, adormind, o scapa pe jos. Admonestat de sofer ca “da foc masinii” a ripostat injurându-l de mama.
Soferul nu stia exact pe cine duce decât in momentul in care, ajuns la Mogosoaia, exasperat de faptul ca nu intelegea unde trebuie sa-l duca pe nabadaiosul client, a oprit in fata postului de politie si a cerut explicatii despre identitaea celui din dreapta.
I s-a spus ca duce un mare scriitor, pe Marin Preda care era cazat (ce termen!) la Palatul Mogosoaia.
Restul il stiti din relatarea anterioara. Interesant este faptul ca Marin Preda n-a indicat de la inceput, ajunsi la Mogosoaia, adresa Palatului, astfel ca taximetristul a trebuit sa apeleze la autoritati.
Din relatarile paznicului Dorobantu, odata dus in camera, sprijinit de cei doi scriitori, prozatorul isi revine si cere autoritar sa fie lasat singur, refuzând orice ajutor.
In schimb, cere sa i se aduca ceva de mâncare.

REMEMBER MARIN PREDA (13)
de Mircea Micu

Dupa episodul vodcii consumate noaptea, târziu, când coborâse, totusi, in sala unde se gaseau cei care sarbatoreau ziua unei scriitoare si dupa ce fusese urcat in camera de catre aceiasi scriitori care-l insotisera si la venire, Marin Preda a ramas singur.
A izbutit sa se dezbrace si sa se intinda pe pat, in pozitie inversa, adica cu capul la picioare. In cursul noptii, dupa ora 2 si jumatate s-a intâmplat acel accident care a dus la decesul instantaneu.
Se pare ca i se facuse rau in timpul somnului si incercând sa vomite, resturile de mâncare i s-au oprit in bronhii, producând un fel de asfixie mecanica.
Dimineata, pe la orele 10, doctorul Dan Claudiu Tanasescu, redactorul sef al editurii, Cornel Popescu si prozatorul Petre Anghel au batut la usa camerei cu nr. 6. Venisera, conform intelegerii, sa-l ia pe Marin Preda si sa-l insoteasca la o intâlnire cu cititorii prin zona Moldovei.
Au batut la usa insistent si in cele din urma au intrat, mirati ca nu era incuiata camera, ca de obicei.
Doctorul Tanasescu avea sa-l vada primul pe prozator, intins pe pat, fara suflare, si incercarile lui instinctive de reanimare s-au dovedit inutile.
Era imbracat in pijama, ochelarii cazuti pe podea si avea o mica vânataie la tâmpla stânga provocata, probabil, in timp ce incercase sa se dezbrace inainte de culcare.
Medicul legist a constatat ca acea vânataie nu avea legatura cu decesul. Cantitatea de alcool ingurgitat in cursul dupa-amiezii, plus medicamentele pe care obisnuia sa le ia ii slabisera reflexele.
Starea de voma si imposibilitatea de-a elimina resturile alimentare au provocat blocare cailor respiratorii.
Asa reiese din certificatul medico-legal eliberat si orice speculatie legata de “misterul” mortii… suspecte, trebuie eliminata...

Orasul fara statui - Interviu cu Mircea Micu

2009-08-12T14:55:00.000-07:00

Intrebare: Domnule Mircea Micu ati fost vreme de peste 5 ani consilier sef la Primaria Bucurestilor, la cultura cum ar veni, intra in competenta dumneavoastra si gestionarea monumentelor de for public, mai direct, a statuilor ?
Raspuns: Intr-un fel da.Desi nu aveam o responsabilitate directa.Bulibaseala asa numitei DESCENTRALIZARI de dupa decembrie o initiativa pe cit de inutila pea atit de imbecila si formala a creat stari de confuzie in toate domeniile. De statuile Bucrestilor se ocupa, practic, primaria mare si primariile de sector. De aprobarea amplasarilor se ocupa o Comisie Nationala pentru Monumente care, din pacate, a functionat si
functioneaza doar pe hartie.
Toti ministrii culturii, incepind cu infatigabilul Andrei Plesu si terminand cu inexistentul Iorgulescu au manifestsat un dezinteres vecin cu dispretul pentru monumentele istorice si, implicit pentru cele de for public. N-au stiut decat sa cheltuie cu inconstienta si lacomie profitabila sumele alocate in aceasta directie. Multe dintre asa zisele lor “decizii” sunt penale!
Intrebare: Totusi, in ultima vreme in capitala au aparut o serie de…monumente, statui de un gust indoielnic. Cine e raspunzator de instalarea lor in spatiul public ?
Raspuns: Toata lumea. Cei care le-au finantat cu generozitate, si aici e vorba in primul rand de Primaria mare cum ar veni, cei care, cica, au aprobat amplasarea lor si cei care au profitat direct din asemenea…afaceri. Cele mai multe dintre monumentele rasarite ca ciupercile dupa ploaie sunt PENALE.
De altfel ceasta este si concluzia unei anchete publicate de un cotidian central.
Intrebare: Vreti sa fiti mai explicit ?
Raspuns: Voi fi cat se poate de explicit. De altfel nu trebuie sa posezi prea multa fantezie spre a-ti imagina cu ce “pile”: a ajus acel NASTURE sau CASCAVAL in piata de la televiziune. O chestie (cum sa-i zic altfel) penibila denumita pompos…CRUCEA NEAMULUI ! Auzi dumneata !...
Intrebare: E singura care va …irita ?
Raspuns: Nici pe departe. Ati vazut monstruozitate din fata fostului sediu al partidului, al CCE-ului, acel cartof in varf de bat .Ceva mai lipsit de gust nu exista pe mapamond. De altfel, in acel perimetru argatii artistici ai primariei si, probabil ai Ministerului Culturii, s-au intrecut pe sine. Un copac…metalizat, un Iuliu Maniu iesit, parca, de la…autopsie, un Corneliu Coposu vrednic e un monument funerar si, mai nou, colac peste pupaza si regle CAROL admirandu-si de pe un armasar fara rasa, Palatul.
Totul intr-o conceptie…artistica de un prost gust inegalabil.
Intrebare: Doar atat din intreaga “retea” de monumente existente ?
Raspuns: Nu doar atat. Mai sunt cateva amplasate absolut ilegal, fara nici o aprobare. Vezi pe ATATURK amplasat, hodoronc-tronc , in fata Teatrului Odeon, pe vremea celebrului Halaicu. Vezi pe bietul Omar Khayyam de pe soseaua Kiseleff, vezi droaia de generali latino_americani de prin cartierul fostilor si actualilor fosti.Pai de unde vroiati monumente de importanta nationala in capitala cand unul dintre primarii oachesi ai urbei(de altfel toti au fost…oachesi!) credea dupa o vizita la Paris ca Franta are doi primari: Jak si…Chirac !!! Butada absolut reala.
Intrebare: Ce alte monumente de for public cunoasteti si care, dupa cum marturiseati, nu au fost sau nu sunt puse in valoare ?
Raspuns: Sunt cel putin doua uitate pe malul Herastraului si pe care bretonatul fost primar, Videanu, a tot promis a le aseza la loc de ciste. Evident ca vorbea aiurea, adicatlea, mintea. E vorba de un Ion Creanga a lui Vlasiu, splendid, din granit, un Creanga inconjurat de copii si uitat intre balariile Herastraului, nu departe de terasa FITZE sau cum naiba se cheama si unde fostul fotbalist si primar se ospata dominical sevit ca un print. Si de un Sadoveanu asezat tot in fata unei crasme, tot in Herastrau pe care acelasi…gargaragiu (scuzati expresia) a promis ca-l muta in gradina Bibliotecii Metropolitane. Povesti de adormit bucurestenii. Nerusinari pentru care nu vor raspunde, nu doar el dar si altii, niciodata.
Mai vreti…oribilitati ? Uitati-va la capetele rase din Herastrau din Aleea Trandafirilor, executate de aceeasi mana!!! Si care roate, sau roti, cum doriti seamana leit cu NEMURITORUL LIS !
Imediat dupa razmeriţa din decembrie (eu asa ii zic) o serie de imbecili cu aere de…revolutionari s-au grabit sa demoleze statui. L-au demolat pe PETRU GROZA. De ce ? Asa, de amorul artei.
Singurul primar care a inteles ceva din rolul sau de edil..este NICOLAE ONTANU care a ridicat la loc de cinste arta plastica in sectorul pe care il pastoreste. Vezi recenta retrospectiva ION VLAD, de pilda.
Intrebare: Ce credeti ca ar trebui facut pentru ca orasul Bucuresti sa intre in randul marilor capitale europene si la capitolul monumentelor de for public. A statuilor cum ar veni?
Raspuns: Intai si intai o intalnire intre artistii plastici, sculptori, arhitecti, specialisti si repezentanti ai primariilor. Stabilirea unui plan concret de bataie. Inventarierea statuilor ridicate fara aprobare. O analiza dura a unui organism platit de cetatenii din subordinea Consiliului General si care se numeste parca Directia Monumntelor de for public, sau cam asa ceva care cheltuie bani cu toptanul fara sa faca nimic.
Si mai sunt multe de facut pentru acest Bucuresti, ORASUL FARA STATUI cum ii zic eu
Si nu numai eu…
Regandirea spatiilor care pot gazdui monumente, eventual renuntarea la cele amplasate ilegal. O salba de monumente, statui deci simbolice, cu valenta NATIONALA, asa cum au mai toate capitalele Europei.
Noul primar va trebui sa se inconjoare de specialisti si oameni competenti, nealiniati politic, fara putinţa de a fi…influentati prin stimulente financiare, iubitori ai acestui oras care are farmecul sau, totusi.
Si, nu in ultimul rand, evitarea, pe cat posibil, in lunile care au ramas, a sugestiilor sau aprobarilor ministrului inexistent Iorgulescu, cel care a semnat zambitor acoperirea Monumentului Pompierilor cu un…CUFAR de sorginte franţuzeasca.

Interviu insolit - Castelul fermecat si fantomele lui zburatoare(rememorari de la Casa de creatie Mogosoaia)

2009-08-12T14:13:00.000-07:00

* IONUŢ CRIVĂŢ: Domnule Mircea Micu, sunteţi unul dintre scriitorii care a petrecut o vreme la aşa-numita Casa de Creaţie de la Mogoşoaia. Cum vi se par azi acele zile, acei ani, de fapt, petrecuţi în compania unor confraţi iluştri?
* MIRCEA MICU: Îmi pui o întrebare care stârneşte în mine o avalanşa de amintiri, de rememorări pe care le retrăiesc în nopţile de tot mai accentuată insomnie. Reprezinta un timp revolut, o pulbere de secunde, ore şi zile care îmi amintesc de nişte versuri ale lui Borges, pare-mi-se: “Iubirea noastra, ca un trandafir carbonizat de toamna”… Nu se vor întoarce niciodata acele zile şi acele umbre ilustre despre care vorbeşti, au devenit, în marea lor majoritate, un fel de fantome zburatoare, îngeri sau monade. Am stat acolo, la Castel, de fapt în anexele lui, vreme de aproape zece ani şi am scris, efectiv, trei carţi. Puţin, e adevarat pentru o perioada atât de lunga, dar eu sunt un leneş structural, draga Ionuţ, un romantic întârziat, care şi-a cultivat aceasta stare de vaporoasa reverie.
* IONUŢ CRIVĂŢ: Dupa numarul carţilor tiparite, nu s-ar zice ca sunteţi un… leneş. Aveţi un numar de 30 de titluri, proza, poezie, teatru, parodii, eseuri, gazetarie. Sunteţi prezent în fiecare saptamâna în presa, aveţi emisiuni de televiziune, aţi condus ziare şi reviste. Fanuş Neagu zicea despre dumneavoastra ca sunteţi un… neliniştit.
* MIRCEA MICU: Am multe titluri, multe volume aparute şi tiraje care, înainte de RĂZMERIŢA DIN DECEMBRIE, se cifrau la aproape un milion de exemplare! Dar trebuie sa înţelegi ca, intenţionat, am repetat anumite teme şi chiar versuri întregi în volume cu titlu nou. Dar pot aminti, cu siguranţă, despre doua carţi esenţiale. E vorba de romanul PATIMA, ajuns la 5 ediţii, şi POEMELE PENTRU MAMA. O parte din romanul PATIMA l-am scris la Mogoşoaia, pe vremea când acolo stateau, erau… “cazate” o serie de nume ilustre ale culturii române.
* IONUŢ CRIVĂŢ: V-aş ruga să pomenţi cateva nume mai cunoscute, mai celebre, ca să zic aşa.
* MIRCEA MICU: Daca i-aş enumera pe toţi, ar fi o lista prea lunga. Încerc sa comprim pe cât pot, şi îi voi pomeni aleatoriu: Gherase Dendrino, Cella Serghi, Teodor Mazilu, Horia Lovinescu, Marioara Voiculescu, Nica Petre, Mara Nicoara, Ion Baieşu, Frida Papadache, Marin Preda, Ştefania Velisar Teodoreanu, Fanuş Neagu, Sânziana Pop, Mircea Dinescu, Florin Puca, Ana Blandiana, Gheorghe Pituţ, Nichita Stanescu, Nicolae Breban, Cezar Ivanescu, Alexandru Ivasiuc, Cezar Grigoriu, Romul Munteanu, Lucia Demetrius, Lucian Grigorescu, Ioana Postelnicu şi alţii pe care i-am avut alaturi de-a lungul anilor. Vreau sa precizez ca Fanuş, Marin Preda, subsemnatul, Teodor Mazilu, Dinescu, Sânziana Pop au stat vreme îndelungata acolo. Dintre cei amintiţi, probabil ca numele lui Gherase Dendrino, compozitor de muzică uşoara, Marioara Voiculescu, actriţa de prima marime a anilor ‘30, o frumuseţe, o Miss România, Frida Papadache, traducatoare din engleza şi o gazdă a lui Marin Preda de la începuturile venirii sale în Capitală, Ştefania Velisar Teodoreanu, soţia lui Ionel Teodoreanu, o adevarata boieroaica, îţi sunt mai puţin cunoscute, şi ţie, şi acestei tinere şi nabadaioase generaţii, care mai are curajul sa creada şi sa spere în… MIRAJUL LITER ATURII! Ei erau pentru noi, mai tineri, mult mai tineri (Marioara Voiculescu avea 90 de ani şi era de o luciditate… feroce), adevaraţi “monştri sacri”, te rog să crezi. Exista o reverenţa, un respect netrucat pentru aceste personalitaţi de excepţie, şi nimeni nu ar fi avut curajul sau impertinenţa sa-i denumeasca drept “expiraţi”. Exista un respect al modelelor, o atitudine de perfecta civilitate.
* IONUŢ CRIVĂŢ: Care era regimul acelei… Case de Creaţie? Cine avea dreptul sa locuiasca acolo, cum erau camerele, cât se platea?
* MIRCEA MICU: Putea sta orice membru al unei Uniuni de Creaţie, scriitori, actori, compozitori, artişti plastici. Camerele erau destul de comode. Unele, ca nişte garsoniere, prevazute cu baie sau duş, altele, cele de la mansarda, mai modeste. Preţurile variau (nu e un cuvânt… sexi!), între 16 şi 25 de lei. Ca sa-ţi faci o idee despre valoarea banilor, vreau sa-ţi spun ca un salariu mediu era în jur de 2.000 de lei. Socoteşte cât revenea pe luna, să zicem.
* IONUŢ CRIVĂŢ: Dintre scriitorii cu care aţi împarţit acel spatiu plin de “duh artistic” (v-am citat pe dumneavoastra), care erau cei mai… harnici, mai devotaţi scrisului?
* MIRCEA MICU: Doi sau trei, daca ma gândesc bine, Oricum, profesionist desavârşit era Marin Preda, un adevarat rob al scrisului (în ciuda evadarilor cu caracter de boema), şi Teodor Mazilu. Cei mai… iprevizibili şi “misterioşi” în privinţa orelor de scris erau Fanuş Neagu şi Ion Baieşu, despre care mulţi se întrebau cînd anume lucreaza?
* IONUŢ CRIVĂŢ: Dar dumneavoastra?
* MIRCEA MICU: Eu am lucrat, adica am scris, numai noaptea. Te suspectez ca ai pus aceasta întrebare apropo de “chefurile” care le trageam în clipele de relaxare.
* IONUŢ CRIVĂŢ: Da. M-am… documentat şi am înţeles ca la asemenea libaţii se cânta un fel de “imn” al casei. E adevarat?
* MIRCEA MICU: Te referi, desigur, la “Marşul infanteristului“, pe care l-a adus graficianul Florin Puca şi pe care îl cânta, în clipele de veselie, toata lumea. Suna cam aşa: “Vai saracul, infanterul,/ Cum îl strânge moliterul/ Cum îl strânge cizmele/ Şi îi put picioarele/ Măi, Leano…/ În cazarma cea de piatra/ Nu tu mama, nu tu tata/ Nu tu fraţi, nu tu surori/ Nu tu pas alergator/ Mai, Leano”. Ti-i imaginezi pe Marin Preda, profesorul Romul Munteanu, chiar şi pe Fanuş Neagu lălăind acest marş, destul de amuzant? Afla ca, într-o duminica, la prânz, pe când se cânta pe terasă acest marş, a apărut, într-o vizită inopinată, Nicolae Ceauşescu. Era în vreme când se vorbea ca vrea să mute Muzeul Satului la Mogoşoaia şi sa-i ofere drept reşedinţa lui Nicuşor chiar Palatul Bibeştilor. N-a ieşit nimeni sa-l întâmpine, şi Ceauşescu ar fi intrebat, iritat, de ce stau acolo aceşti… “screetori”. Ce, ei nu au casa?
Atunci era sa se închida Mogoşoaia, noroc cu Marin Preda, care tocmai terminase “Delirul“ şi era în graţiile… partidului. Ei bine, ce n-a izbutit Ceauşescu a reuşit, după razmeriţa, actorul şi ministrul Ion Caramitru, alintat Pino. Din pura răutate. Pino e un om rău. Uita-te la buzele lui subţiri şi vinete. Îmi pare rău că spun asta, fiindca eu am ţinut la el pe vremuri.
* IONUŢ CRIVĂŢ: Dumneavoastra, se zice, aţi stat în camera în care a locuit, cu puţina vreme înainte de a muri, poetul Nichifor Crainic. El a murit chiar în acea odaie?
* MIRCEA MICU: Da. Şi nimeni nu a vrut să se mute acolo, din superstiţie. Apăruse şi un paun depigmentat, un paun alb, botezat Vasile, care înnopta în faţa ferestrei, într-un copac bătrân, şi scotea miorlaituri stranii. Într-o zi, a dispărut făra urma. Aşa cum aparuse… Se zicea ca ar fi “reîncarnarea” celui care scrisese celebrele versuri “Sa bem prieteni, cine ştie, mâine/ Când vor veni talente mari şi noi/ În urma noastră ce va mai rămîne”… Eu m-am mutat, şi acolo am ramas mulţi ani.
* IONUŢ CRIVĂŢ: Acolo a stat, adus de dumneavoastra şi de Fanuş, excepţionalul grafician care a fost Florin Puca. E adevarat ca avea drept instrument de lucru un toc de lemn cu peniţa Redis, în loc de şevalet o masa de restaurant şi o sticluţa de tuş negru?
* MIRCEA MICU: Daa… Şi asta îl enerva nespus pe Fanuş, care se mira ca nu-i tremură mâna, în ciuda poftei cu care ingurgita vodka ruseasca. Florin Puca desena câte 5-6 coli mari de bloc, avea o fantezie absolut fantastica şi un umor de zile mari. Tablourile, de fapt desenele, ni le vindea noua, pe loc, făra a cere un preţ anume. Dar veneau şi diverşi iubitori ale superbelor sale dantelarii. În plus, pe peretele camerei în care a locuit a creionat un autoportret de mari dimensiuni, în carbune, care, din păcate, a fost “varuit”, la iniţiativa unui şef imbecil…
* IONUŢ CRIVĂŢ: Breban a stat şi a scris şi el acolo?
* MIRCEA MICU: Da, a stat şi el vreo 4-5 ani. Eu l-am ajutat să se mute la Mogoşoaia, dupa ce se întorsese din Franţa. El era mai retras. Fanuş îl domina cu umorul sau şi nu accepta conversaţiile lui contorsionate. Se înţelegea, în schimb, cu Alexandru Ivasiuc, cel mort la cutremur, cu care conversa ore în şir. De fapt, vorbeau în acelaşi timp, şi cred că nici nu se auzeau unul pe celalalt… Dar un observator atent al atmosferei din jur era, fara îndoiala, Teodor Mazilu, care, de altfel, a scris şi un romAn cu cheie, intitulat “Castelul sinucigaşilor”.
* IONUŢ CRIVĂŢ: Sa înţeleg ca şi acolo se configurau, într-un fel, grupuri diferite, sa nu zic altfel, în funcţie de interese şi de… temperamente?
* MIRCEA MICU: Într-un fel, da. Marin Preda era în bune relaţii cu Dinescu, Cezar Ivanescu şi Sânziana Pop. Eu, Fanuş Neagu, Ion Baieşu, Nichita, Gheorghe Pituţ, formam o alta… echipa. Nu neaparat concurenţiala, ci mai… boema. Neutri erau Mazilu şi Florin Puca.
* IONUŢ CRIVĂŢ: Eraţi la Mogoşoaia când s-a întâmplat decesul lui Marin Preda?
* MIRCEA MICU: Nu. Plecasem. Asta s-a întâmplat dupa apariţia “Celui mai iubit dintre pamânteni“. A fost o întâmplare tragica, despre care am scris şi voi mai scrie.
* IONUŢ CRIVĂŢ: A fost Mogoşoaia un loc în care s-au scris, s-au elaborat carţi esenţiale ale literaturii române?
* MIRCEA MICU: Fara nici o discuţie. Gândeşte-te la titlurile pe care le-au valorificat în proza sau versuri scriitorii enumeraţi şi care au stat şi au lucrat efectiv aici.
* IONUŢ CRIVĂŢ: Domnule Mircea Micu, regretaţi acele zile, regretaţi Mogoşoaia şi spaţiul ei stimulator?
* MIRCEA MICU: Ai pus o întrebare de circumstanţa. Cum să nu regret? E un timp al vieţii mele trecatoare, e tinereţea mea, vorba poetului: “Tinereţea mea, ah! tu sanie/ Pe cărări de nea/ şi pierzanie”…

Interviu consemnat de IONUŢ CRIVĂŢ

Valul care-a plans pe glezna ta...

2009-08-12T12:39:00.000-07:00

Imi amintesc o seara de iulie cand gleznele subtiri ale unei fete pornita benevol sa incerce temperatura apei marii au fost inconjurate de ciocurile unui stol de pescarusi care erau gata
s-o ridice in slava cerului inchipuind un colan de margean.
2.
Avea o glezna atit de transparenta incat prin rotundul ocheanului ei puteai vedea rasarind luna pe malurile miraculosului Bosfor.
3.
Ce glezna frumoasa avea mama. Eram atat de fascinate de subtirimea elastica a acelui fir de lujer incat, intr-o noapte, m-am apropiat cu sfiala de glezna ei si i-am legat o braţara
impletita din tulpini fragile de papadie.
A fost prima si ultima bijuterie pe care in cursul vietii i-am oferit-o.
4.
Cu vremea gleznele mamei s-au atrofiat. Uitandu-ma cum le sustine cu bastonul ei de corn m-am intrebat daca nu cumva eu sunt de vina ca i-am deformat supletea gleznei in vremea cind mă purta in pantec…
Glezna ei odinioara supla, fina ca o fibră de crin, s-a rotunjit in resemnarea nemiloasa a varstei.
5.
Acea misterioasa femeie intalnită in Mongolia m-a fascinat de cum am vazut-o in spatiul ingust al unei tribune oficiale cand, privind-o cu atenţie, mi s-a parut ca o mai vazusem undeva.
Gleznele ei erau atit de subtiri incat din pricina duritatii terenului pe care inaintam dupa sfirsitul festivitaţii, probabil si datorita privirilor mele fascinate, a inceput sa schiopteze.
Mai apoi am visat-o de nenumarate ori si de fiecare data mi s-a parut ca gleznele ei poarta inca povara pivirii mele din realitate.
6.
…Glezna ei,o petala transparentă de crin prin care privesc soarele in amurg….
7.
Daca ma gandesc bine, glezna unei femei frumoase nu este altceva decit o iluzie a reprezentarii noastre ridicata la sublime
8.
Cazind in prozaism hai sa va transcriu si definiţia gleznei din Dicţionarul explicativ al limbii romne:”parte a membrelor inferioare care cuprinde porţiunea articulaţiei tibiei cu peroneul”….
Orice comentariu mi se pare de prisos.

Prin poarta iernii

2009-08-12T12:24:00.001-07:00

A trecut prin poarta iernii in noaptea de 31 ianuarie ‘87 volatilizandu-se in somnul zapezilor eterne, furisandu-se ca un ren ostenit, unul din cele mai autentice talente ale generatiei de mijloc - Nicolae Velea.Pe vremea cand l-am cunoscut (acum doua decenii) numele lui era aureolat de legende iar cartile sale se constituiau intr-o opera.Avea infatisarea unui taran imbracat de sarbatoare si chipul lui bizar ascundea in melancolia bine deghizata a cutelor timpurii o tristete adanca si, uneori, o tacere sugubeata.O glorie rapida, pe masura inzestrarii sale de exceptie l-a obligat, poate, sa fandeze in acea stranie stare de expectativa si rasfat acceptat care te poate inalta si cobori in egala masura. Avea viciul stilistului impatimit de frumusetea limbii romane pe care o stie cum putini au darul s-o stie si fiecare silaba scrijelata parcimonios parea indelung slefuita si rotunjita.Scaparatoare ca un otel de Toledo, inteligenta lui nativa sublima cuvintele singularizandu-le, lasand in jurul lor un gol sugestiv pe care prietenii il completau mental cu artificii inutile.Am fost in satul sau din Arges si pe drum calatorind in aceeasi masina mi-a citit un bilet trimis de mama lui in care-i recomanda sa se poarte frumos acasa. Mi l-a citit cu un ton amuzant si trist si pe parcursul celor doua zile ale sederii noastre (eram mai multi confrati) Nicu Velea s-a comportat ca o odrasla de lord amenintat cu dezmostenirea.Mai tarziu, stand la aceeasi masa (evident ca nu de cofetarie) Fanus Neagu, care-l iubea galagios dar tandru, dupa ce a constatat ca alcatuim impreuna cea mai dezarmonica tripleta a fizionomiilor din Balcani, a intins degetul spre acela ce nu-l va mai putea arata vreodata spunandu-mi: “uita-te la el si citeste-l, fiindca e cel mai mare prozator din generatia noastra”.Am stat multe ceasuri, multe zile si multe nopti (mai ales nopti) cu Nicolae Velea si declar cu mahnire, cu uimire si cu umilinta neputinta de a-l fi putut desfereca vreodata din armura insingurarii sale. Era sucit si complicat precum eroii cartilor sale si-n deznadejdea posomorata a ultimilor ani din scurta lui viata se inchisese in sine ca un arici speriat de zgomotele sacaitoare.Mima naivitati absurde si exersa un umor de tip special: ramanea de multe ori posac si absent la discutia generala ridicandu-se brusc si disparand fara sa stim spre ce directie.Ca un ren gonind pe luciul ademenitor al zapezilor polare...Ma obisnuisem cu retragerile lui intempestive, nu intelegeam intotdeauna motivul acestei prelingeri pe undeva spre altundeva, dar ii presimteam desprinderea dupa stralucirea melancolic ironica a ochilor si miscarea interogativa a mainilor in vreme ce dialoga cu sine insusi.Cartile sale, povestirile lui, de-o neasemuita frumusete si originalitate vor ramane sa infrunte vitregia zapezilor de peste veac. Obosit ca un maratonist al generatiei pusa sa goneasca spre un finis literar imprevizibil, dornic sa ajunga in acel perimetru ravnit al intalnirii cu sine, ironic si posomorat, Nicolae Velea si-a imbracat armura singuratatii de putini inteleasa si-a plecat, fara sa anunte pe nimeni, spre vamile amagitoare si ucigase ale Iernii Eterne.Poate ca in ultima clipa a respirarii sale in aerul de otel, a rostit ironic, pentru sine, neauzit de nimeni, acel adagio resemnat dar intelept pe care l-a scris candva Joubert: “Adio, mi-e frig, ma duc sa ma incalzesc, nu-mi mai amintesc de nimic, sunt obosit!”.

Portret Mircea Micu

2009-08-12T12:14:00.000-07:00

Mircea Micu cumulard de cărţi, de prieteni şi de ani
- fără a-i mai socoti şi pe duşmani !

Am din pornire o simpatie aparte, un fel de bonus al meu, pentru orice ardelean. Şi pentru orice basarabean. În principiu, desigur! Până la proba contrarie. Dar asta nu s-a produs încă vreodată, aşa că nu am regretat niciodată dacă am apucat să ofer din mult-puţinul meu celor două soiuri de români, la care i-aş adăuga pe toţi românii de dincolo de fruntarii, din câteşi patru zările, oriunde ar fi ei... În cazul lui Mircea Micu simpatia aceasta a crescut când am aflat că de la mamă are o mulţime de neamuri printre românii din Gyula...
Cu nu mai ştiu ce ocazie, când şi unde?, am descoperit că este chiar dependent mai departe de icoana mamei sale, reper sufletesc de care nu se mai poate vreodată despărţi, ceea ce este un semn că bărbatul din faţa mea este tare voinic la suflet, fecior în perpetuitate, incapabil să ia viaţa şi lumea în piept de unul singur, singur cuc, fără să ducă cu sine neamul, umbrele celor ce nu mai sunt, dar unde sunt?, a căror privire pare că i-a fost încredinţată, nu atât ca semn, cât ca povară dulce a îndatoririi, spre a se mai desfăta şi cu ochii lor de minunata lume în care a avut norocul să se nască. L-am simţit, ca şi pe Ghiţă Pituţ şi Ioan Alexandru, că a descălecat la Bucureşti cu o misie bine precizată, chiar dacă numai de dansul ştiută şi asumată în deplina libertate pe care ţi-o dă sentimentul menirii, prozaic spus, al responsabilităţii. De aici o anumită gravitate la care revine după ce, cu mare plăcere potrivindu-se unor convivi dâmboviţeni, mai lasă să-i scape caii... Caii! Iarăşi un motiv să-l preţuiesc pe Mircea Micu. ...Ca să nu spun vorbe mai mari!
Ani buni, anii juneţii noastre, sa fost să ne fi intersectat de la semi-distanţă. Atâta cât să pricepem fiecare despre ce este vorba cu celălalt. Eu, mai june şi mai secundar, după învăţătura de acasă: dai primul bună ziua, dar nu întrebi tot tu „ce mai faci?”, ci numai celălalt, dacă te bagă în seamă şi te va întreba de vorbă... Între timp între noi s-a adunat noianul de prieteni comuni, ca nişte cărţi preferate, despre care, de la un moment dat, moment post-decembrist, am avut tot mai des ocazia să vorbim, cu aceleaşi dulci pe buze cuvinte ale aducerii aminte de hatarul ce ţi l-a făcut viaţa dându-ţi să petreci ore lungi împreună cu Pucă sau Ahoe, cu Ţuţea sau Pituţ, cu Vieru sau cu Ioan Alexandru, cu Nichita sau cu Velea, ca să-i pomenesc numai pe câţiva dintre cei care azi nu mai sunt, dar care, când au fost să fie au fost spre bucuria fiecăruia dintre noi. Printre ei şi subsemnatul şi, mai ales, cel azi sărbătoritul, un prieten nedezminţit al prietenilor săi, pentru prietenie făcând un soi de patimă, de pasiune, de dependenţă senină şi uşor amuzată, cu încântare, de spectacolul frumuseţii omului om!
E lucru bine stabilit şi acceptat de toată lumea, lumea politică mai ales: politica nu are nimic a face cu morala ori cu moralitatea... Contează rezultatul, ajungi sau nu la putere, la guvernare sau măcar în parlament... Mai cu ani mulţi în urmă, prea fraged fiind, nu am vrut nicicum să accept că lucrurile ar sta tot aşa şi în literatură, în artă, în, Doamne fereşte!, poezie... Aşa cum mulţi zic şi acceptă că ar sta lucrurile. Cum vine aia, să fii lichea ca om, dar foc de talentat ca poet?! Aşa ceva – vorba ardeleanului, nu poa’ să existe!
Continui şi azi să fiu la fel de fraier ca la începuturi şi să mă îndoiesc din principiu că lichelele pot fi buni la ceva atât de gingaş ca literatura. Aia autentică! Autentica!... Drept care până acum pot zice că nu am dat încă de puşlamaua literară care să infirme incompatibilitatea în care cred dintotdeauna. Căci nu m-am lăsat păcălit de tehnica bine pusă la punct a mimării, a fandosirii... Pute de la o poştă! Drept e că şi sinceritatea şi autenticitatea, numai ele, nu sunt suficiente, dar sunt imposibil de înlocuit sau de dat la o parte.
O operă întreagă a adunat gospodăreşte Mircea Micu. Nu s-a sfiit să arate de unde a învăţat meserie, ştiind bine că nu s-a limitat la atât. Tot ce a adăugat – nu puţin, îi vine de la bunul Dumnezeu, adică de la ce i-a fost menit lui Micea Micu să aducă pe lume cu glas propriu şi inconfundabil. Nu numai literatură (şi un pic de poezie), ci şi un stil de viaţă, de comportament civic, colegial, mai important poate decât toate filele scrise ori tipărite. Mă duc pe Internet, adică „navighez” puţin – nărav tipic constănţean, şi scot lista întreagă de cărţi si alte alea – piese, scenarii etc. Iată-le, câteva: xcxcxcxcxcxcxcxcxcxcxcxcxcxaxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
...Mult mai multe decât mă aşteptam şi decât le ştiam eu că sunt. Cărţi multe, care, dacă or fi toate la fel de bune ca ăle pe care le-am citit şi eu, domnule Micu, sunteţi mare! Mare „di tăt”! ...Doamne, ajută!
Ion Coja

Interviu insolit - Despre ingerul care a strigat si frumosul nebun al marilor orase

2009-08-12T11:55:00.001-07:00

- Domnule Mircea Micu am sa incep abrupt, asa cum m-ati rugat, intrebându-va când l-ati cunoscut si cum pe autorul Ingerului care a strigat.
- Era imediat dupa aterizarea mea in Bucuresti, venisem sa ma consacru scriitor in loc sa fi ramas… la coasa. Asteptam pe unul din holurile somptuase de la sosea, din cladirea Uniunii, azi sediu de partid, sa aflu daca primisem ceva bani la o Sedinta a Fondului Literar. Alaturi de mine asteptau si alti tineri condeieri, majoritatea din provinicie, când a iesit vijelios si inalt cât un Gibraltar autorul Ingerului si a strigat – membru al comitetului care aproba bani – impartind generos hârtiile, cererile rezolvate.
Ajuns in dreptul meu s-a oprit o clipa si a zis: tu esti ala de la Arad, venit de la o scoala de surzi, sa faci praf Bucurestii? Cum ziceai ca te cheama? Micu? Ce nume e asta? Esti nepotul lui Samuil Micu Klein? Stai sa vad ce pot face. A disparut in interiorul camerei cu usi capitonate si s-a reintors rapid cu cererea aprobata: poftim si nu mai scrie ca prostu’ necesitati materiale la motivarea imprumutului. Scrie caz de boala…
- Când se intâmpla asta si cum ati ajuns sa deveniti aproape nedespartiti?
- Asta se intampla in 1965 si la nici doua luni am ajuns, printr-un concurs de intâmplari favorabile, sa devin… angajat al Uniunii Scriitorilor, in calitate de sef al Caselor de creatie. Eram ardelean constiincios si a doua zi de la angajare eram prezent la sediul din Kiseleff 10, la ora opt si jumatate. Evident ca am stat in curte asteptând sa vina seful meu direct, Traian Iancu si sa ma instaleze intr-un birou. Atunci s-au infiripat primele legaturi, eu fiind indemnat de prozatorul de-acu’ consacrat sa ma cazez la Mogosoaia. Acolo, de fapt, am spulberat multe zile si mai multe nopti, alaturi de nume cunoscute le literaturii române, incepând cu Marin Preda. De altfel, acestuia Fanus ii cedase camera numarul 6, cu vedere spre parcul secular, camera in care Preda s-a si savârsit, contra unei sticle de Ballantines…
- Va amintiti, cumva, la ce lucra Fanus in vremea aceea acolo, la Mogosoaia?
- Lucra, dupa câte stiu, la “Ingerul a strigat”, titlu de esenta biblica, roman partial autobiografic, pe care il incepuse la Braila, continuase sa lucreze la finisarea lui la Sinaia si apoi aici, la Mogosoaia.
Fanus lucra in general ziua. Folosea un pix care parea minuscul. Stateam in camerea nr. 27, in care murise Nichifor Crainic si in care nu vroia nimeni sa se mute din motive de… stafii.
Avea si o rubrica de sport la România literara, adevarate bijuterii literare. De câteva ori, nefiind in forma, sau neavând chef, ma ruga sa scriu eu ceva. Profitând de talentul (zice-se) meu de… parodist.
A fost o perioada fructuoasa si extraordinar de vie atunci, acolo, in vremea când erau prezenti Marin Preda, Horia Lovinescu, Cella Serghi, Ion Baiesu, Gheorghe Pitut, genialul grafician Florin Puca si mai apoi, protejatul nostru, nelinistitul fost… revolutionar, Mircea Dinescu.
- Ati fost ani de zile la conducerea Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, al carei secretar ales era Fanus Neagu. Ce ne puteti spune despre acea perioada?
- Intâi si intâi am fost ani de zile angajat la Uniunea Scriitorilor pe vremea când era presedinte Zaharia Stancu. In clipa in care s-a infiintat Asociatia de Bucuresti pentru… descentralizare(!) si Fanus s-a hotarât sa ma ia cu el, Stancu m-a sfatuit sa nu plec, dar Fanus era irezistibil. Plus ca aveam sef, ambii, pe George Macovescu, care era si ministru de Externe. Gratie lui si a expansivului brailean Fanus pe care, in certificatul de botez bisericesc il mai cheama si… Decebal, Trifan, Fanica, am izbutit sa obtinem un sediu in buricul Bucurestilor, in spatele magazinului Eva, cam pe unde era si casa Maiorescu, de pe strada Mercur.
- De fapt ce era si cu ce se ocupa aceasta Asociatie de Bucuresti?
- Imi puneti o intrebare ciudata. Era ce este si azi, cu deosebirea ca tiparea almanahuri sau… almanahe, o revista de cuvinte incrucisate, DOMINO, aveam o Cinemateca a scriitorilor obtinuta de Fanus(aprobarea) in care am adus pâna si… Portocala mecanica, faceam sezatori literare, ce mai, activitati nu gluma. Atunci l-am angajat pe MIRCEA DINESCU, tânarul poet care, cica, lucra la almanah si pe care l-am dus alaturi de noi la Casa de creatie Mogosoaia. Statea sus, la mansarda cum ar veni, in fostele chilii de calugari (zice-se) si platea o nimica toata. De altfel, la inceput, datorita generozitatii lui Fanus am avut ca salariati, pe bani bunicei, pe DAN DE{LIU, VINTILA ORNARU, (azi la Paris) RADU DUMITRU si GEORGE ALBOIU. Vreau sa precizez ca aveam un venit anual in urma publicatiilor noastre de (tineti-va strâns pixul) de 8 (opt) milioane lei vechi. Ca si comparatie, Casa scriitorilor de la mare, vila cu 45 de camere a costat… 5 milioane.
- Care era atmosfera la Mogosoaia, relatiile dintre atât de diversii locatari, ca sa ma exprim asa?
- Vreau sa zic ca Fanus era figura numarul unu acolo. Mai ales ca imediat dupa cutremurul din ‘77 se mutase in una din casutele aflate imediat la intrarea in parc. Plus ca cei de la cinematografie si in special regizorul Vitanidis, erau in fiecare seara la o mica… destindere la Castel.
In vremea aceea erau cazati in acelasi perimetru mai multe nume sonore. Nicolae Breban, intors spasit de la Paris, Alexandru Ivasiuc care nu mai era secretar al Uniunii, Marin Preda director al editurii Cartea româneasca.
Atunci, in acea perioada, intr-o duminica, a venit pe neasteptate in vizita la Mogosoaia Nicolae Ceausescu. Noi eram pe terasa, angajati in lichidarea unor pahare cu vin de pamânt, asa ca nimeni nu i-a prea dat atentie. Cica ar fi intrebat cine sunt astia si spunându-i-se ca sunt scriitori cazati aici, care au venit sa... scrie, el ar fi replicat: dar ce, ei nu au casa? Atunci se zvonea despre iremediabila inchidere a Mogosoaiei. Nu s-a intâmplat asa.
Lichidarea sa si scoaterea din folosinta scriitorilor si artistilor a izbutit-o guvernul insomniacului Ciorbea, prin genialul ministru al Culturii, Ion Caramitru. Prilej cu care ii transmit si azi calduroase multumiri.
- Ce alte intâmplari relevante va mai staruie in memorie, legate de autorul Ingerului care a strigat?
- Poate ar trebui sa povestesc câte ceva despre o calatorie in Ucraina, unde l-am insotit pe Fanus sa recupereze niste ruble pe cartile traduse aici. Desi nu eram delegatie oficiala, cei de la Kiev ne-au primit cu un protocol deosebit, si-l numeau pe Fanus sef de delegatie. In virtutea acestui rang l-au culcat intr-o camera separata, eu si Radu Dumitru, dramaturgul, ocupând un apartament somptuos. S-a nimerit sa fie si o intâlnire internationala de fotbal intre echipele celor doua tari, asa ca hotelul la care am fost cazati gemea de… turisti veniti, de fapt, la mica bisnita. Un infocat rapidist, care era posesorul a zece sticle de vin Galbena de Odobesti trecute prin vama fara probleme, le-a vândut lui Fanus care, vorba lui, era… mai mare peste 5 mii de ruble, onorariul primit.
In una din seri, lovit de compasiune pentru bietii compatrioti cu care serveam cina in restaurantul hotelului, a comandat 2 (doua) kilograme de icre negre si 10 (zece) sticle de Krepkaia, vodka trotil. Destul ca, azi dupa aproape 40 de ani poate afla si Stela Neagu, doamna lui Fanus) din contravaloarea unei masini Volga, Fanus a ajuns acasa cu câteva bijuterii, bratari de chihlimbar, o bicicleta facuta cadou fiicei mele si, culmea, cu trei sifoane de metal a câte 5 litri, pe care nu le-a putut folosi niciodata, lovindu-ne de refuzul indârjit al sifonarilor. Le era frica sa nu explodeze!!
Intorsi cu trenul, in vagonul restaurant a cumparat tot vinul existent pentru putinii ocupanti, iar in gara la Chisinau, ajunsi la miezul noptii, am deschis geamul si am cântat prima strofa din Desteapta-te române.
N-am sa uit, de asemenea, o vizita acasa la autorul Ingerului care a strigat, impreuna cu Cezar Grigoriu, ginerele lui Gheorghiu Dej si dramaturgul Vintila Ornaru, atunci, Fanus promisese sa nu puna gura pe vin, spre a nu-l necaji pe tatal sau, nea Vasile Neagu, fost aviator technician in timpul razboiului si iscusit tâmplar. Drept pentru care Fanus parasea din cinci in cinci minute camera in care noi petreceam si tragea pe furis câte o cana de vin dintr-o damigeana ascunsa intr-un scrin vechi.
De la o vreme, nea Vasile, care observase manevra, având in vedere ca Fanus devenea din ce in ce mai… vobaret i-a zis: “Fane tata, nu te mai chinui, ca rupi pingelele de pomana si-i strici gustul”. Sunt multe povesti frumoase cu Fanus, era impetuos si dornic de viata, plin de umor, cu replica pitoreasca, cititor pasionat, devorator de literatura, as zice, ca si azi. El este autorul multor ziceri memorabile dintre care doua au ramas celebre. Cea despre vin, cum trebuie sa fie... dânsul? Alb, sec, gratis, rece si… mult.
Intrebat ce ar vrea sa fie in aceasta tara… socialista Fanus a replicat: minoritate nationala.
- V-as ruga sa sintetizati in câteva cuvinte ce reprezinta Fanus Neagu pentru literatura româna de azi, de ieri si de mâine.
- Voi reproduce niste rânduri dintr-o carte a mea despre Frumosul nebun al marilor orase. Scriam acum câtiva ani asa: Bijutier al cuvântului de limba româneasca, mâna sa de poet sfintind proza imbracând-o in odajdii de taina, scrie nesomnuri fabuloase cu ierni care se prabusesc peste cantoane parasite, chemând ingeri pe care de atâtea ori i-a strigat.
E un nebun frumos, al marilor orase incercând sa plimbe prin Capitala o biserica asezata pe o sanie la care nu se inhama nimeni. Fanus e un pierzant benevol. Cunoaste ruletele vietii mai bine decât crupierii de la Monte Carlo. E un nelinistit, cântându-si destinul care scapara ca un stilet de argint in rana deschisa a prozei române. Prea multe stele a stins la tâmpla cititorului, acest risipitor de metafore aurifere si poet din nascare.
Urcând din baltile adapostind schelete de crapi adormiti de batrânete, el vrea sa fie PASARE CU PENELE MUIATE IN VINURI PASTRATE IN MANASTIRI…

.

Poetul

2009-08-12T09:57:00.000-07:00

In primele clase de liceu, iesit sambata sa ma plimb pe Corso din internatul pe care-l poreclisem Bastilia, ma ţineam cu tenacitate în spatele unui bărbat înalt, grizonat, îmbracat cam demodat dar cu camaşi imaculate la gulerul cărora flutura o lavalieră neagră.
Aflasem ca este poetul P şi-i citisem la biblioteca orasului cele două plachete de versuri aparute înainte de razboi.
El trece maiestuos şi neterestru prin foiala străzii raspunzînd la saluturile presupuşilor admiratori afectuos dar distant. In spatele său, trecătorii îşi dădeau coate şi exclamau admirativ:
_Uite-l pe domnul poet!
Ceva mai tarziu i-am frecventat casa in calitate de cenaclist şi el m-a învaţat alfabetul formelor fixe de poezie.
Totdeauna mă primea în cămaşi de un alb imaculat, apretate şi cu nelipsită lavalieră neagră.
Dup ce am venit la Bucureşti şi pe cînd lucram la Uniunea Scriitorilor, preşedintele de atunci, Zaharia Stancu m-a trimis să-i duc un ajutor bănesc. Se cunoşteau din tinereţe.
Am sunat la casa maestrului. Era mai bătran şi mai vlăguit dar purta tot nelipsita camaşă albă şi acea demodată lavalieră.
A refuzat cu demnitate ajutorul bănesc amintindu-mi că el aşteaptă să fie reprimit în Uniunea Scriitorilor. ( De fapt zicea Societatea Scriitorilor)
Soarta a făcut să particip la funerariile lui modeste după care am mers la locuinţa sa pentru a face un inventar al lucrurilor rămase,neavand urmaşi.
Deschizînd un dulap, din simplă curiozitate, am văzut pe un umeraş patru sau cinci…jumataţi de cămaşă de un alb impecabil.
Acele bizare cămăsi nu aveau nici maneci, nici spate şi se încheiau dupa ceafa, sub reverul hainei cu un fel de şnur…

Amazoana ot Plescoi

2009-08-09T12:07:00.000-07:00

Iesita din crisalida ocrotitoare a Cotrocenilor, una din pupilele lui Traian Basescu, cea favorita se pare, blonda oxigenata si cu trupul de ,,sarpe felin,, , domina in ultima perioada ecranele televizoarelor si paginile ziarelor, de la tabloide la…momocolore.
Numita recent in fruntea Ministerului turismului,seducatoarea doamna invesmantata dupa ultima moda, cu geanta de 40.000 euro si pantofi de una mie, paralentara, profesorul universitar, avocata, omul de afaceri, politiciana ELENA UDREA, caci despre ea este vorba, a devenit subiect national.
Prezenta in clipuri de o indoielnica calitate filmica, ba calare, ( pe cal evident!),ba pe biciclu, ba cantand din fluierisca cu buzele profesionist incolacite, ba sfidand valul marii cu degetele rozalii, ba ciuruita de priviri pofticioase, aceasta vedeta de Dambovita se pare ca a aruncat cu darnicie sute de mii de euro pe apa inutiltatii.
Nu a sambetei…
Clipurile imaginare si platite unor firme cel putin misterioase, contractele de publicitate cu publicatii obedinte, excesul cu care silueta nu chiar apetisanta cum s-ar crede se contureaza prin poze si imagini, a starnit suspiciuni…colegiale. De sorginte politica, evident.
Si iata ca, brusc si dintr-o data cum ar zice o FATUCA botezata de Ion Cristoiu, artileria grea a confratilor de parlament si ministeriat, a indreptat tunurile spre tinta UDREA asteptand semnalul FOC ! ( Nu insa si de la domnul BOC!)
Astfel ca, in continuarea CAZULUI cunoscut sub denumirea de RIDZI, a aparut CAZUL UDREA.
Cel mai loial aparator al amazoanei care lasa in urma lungi dare de parfum scump este,normal, presedintele Basescu caruia, aceasta poveste ii este cel putin stupida si nesemnificativa.
Vuieste TARA si asteapta cu incordare decizia COMISIEI si a JUSTITIEI si va curge multa apa pe Dambovita si pe Buzau pana ce vinovatia amazoanei va fi dovedita sau infirmata
Deocamdata, cum e normal, asteptam sa iasa si COLEGII de coalitie, pedelistii adica, cu o lista sau un nume purtand sigla PSD.
In vremea aceasta, amazoana de Plescoi cutreira ROMANIA in calitate de turist ministru si imagineaza noi si seducatoare proiecte de atragere a populatiei globului in spatial mioritic ata de primitor.
Putintica rabdare, domnilor…

Fite de vara fierbinte...

2009-08-09T11:23:00.000-07:00

Amenintati de spectrul crizei care pluteste fantomatic in aerul fierbinte al verii, romanii blazati isi vad de cele zilnice si privesc nepasatori si ironici luptele de idei televizate cu darnicie.
Nimic, se pare, nu izbuteste sa-l scoata din detasarea plina de greata si precautie. Nici infruntarile la baioneta dintre cele doua partide aflate la masa bucatelor,nici eschibitiile blondei Udrea, nici imbietoarele invitatii de genul cumperi doi papuci primesti unul gratis, nici entuziasmul vecin cu logoreea a proaspatului parlamentar de Bruxelex, Jiji, nici infernul drumului spre mare pe care il strabt cu stoicism pierzind zece ore pe drum spre a se insori cam opt in total.
La Sinaia si nu numai, preturile vilelor ridicate din lacomie de smecherii tranzitiei au inceput sa scada vertiginos, toata localitatea cu centrul destelinit de un primar liberal absolut iresponsabil, e plina de case de vanzare.
Pina si asa zisul liberal Rusanu, stapanul al orasului, a inceput sa chitzaie a…criza.
Doar sus, la Cumpatul,langa MONSTRUOZITATILE zise hotel apartinand Bancii Nationale, se ridica trufase vilele unor nume de rezonanta:PETRE ROMAN, NISTORESCU,HUREZEANU…Si ar mai fi.
Si in toiul vipiei, a lehamitei generale,a emisiunilor vestind infiintarea de COMISII NOI menite sa cereteze hotiile, animalul politic Traian Basescu, acest leopard de Constanta, a lansat doua bombe cu explozie intarziata.
Una menita sa sperie statura invincibilului afacerist (??) Vantu, alta in care se codeste ca virgina la patul nuptial sugerand o posibila neparticipre la alegerile pezidentiale.
Fite de vara…
Totusi, o prima miscare confirma cum ca si acel VANTU care trebuia demult adunat intr-un un colt de patru pe doi jumate si a luat masuri de contra atac. Vezi numirea lui Nistorescu la Cotidianul.
Ma intreb cum va reactiona liota de catavenci si alte …produse la auzirea vestii.
In rest, ideea ca si Oprescu ar putea participa la castigarea ravnitului fotoliu prezidential, a produs oarece fior in tabara democratilor liberali.
Se aue ca si serviciile secrete, alertate, sunt gata, ca si in alte cazuri, sa-l sacrifice pe temerarul navigator.
Vom muri si vom vedea...

In memoriam ANDREI VARTIC...

2009-08-02T11:17:00.000-07:00

Rar mi-a mai fost dat, în viaţă, să văd (din depărtare, pentru că nu am avut bucuria de Duh să-l cunosc direct…”faţă către faţă”…!) un spirit mai neastâmpărat, mai încăpăţânat scormonitor şi mai uluitor de divers (şi profund!) creator, decât acela al româno-basarabeanului ANDREI VARTIC! Sărea, cu o naturaleţe uluitoare, de la un studiu bizantin ori renascentist, la problemele informaticii ori fizicii/ spectroscopiei, de la poezie la proză ori eseistică/jurnalistică arzător militantă, de la economie locală la politică mondială, de la tragedia basarabeană multi-seculară (de-acum…), la pierderea suferită de românii toţi (cu efecte, seculare şi…secularizante, probabil, de-acum încolo…!), prin plecarea la cele veşnice a celui de-al Cincilea Patriarh al României, Preafericitul Teoctist… - de la politica machiavelică a Rusiei/URSS-ului, la scrierea ori punerea în scenă a unor piese de teatru cvasi-geniale, adânc muşcătoare…Şi, în toată această febrilitate de acţiune, ANDREI VARTIC a fost un vizionar – nu şi-a pierdut o singură clipă, măcar, aspra luciditate, nu s-a lăsat înşelat de prejudecăţi ori de aparenţe…Se lămurise, pe pielea lui şi a Neamului lui, şi cu Moscova, şi cu Washingtonul… - cât şi cu trădările penibile ale Bucureştiului… - cât şi cu corul hienelor „globalizării”… – pentru că ANDREI VARTIC a mers, viaţa lui toată, cu verbul eminescian, săpat pe frunte: “O, naţie iubită!/Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti?/Voi să te văd, iubito! nu fericită - mare!/Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,/ Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele(…)” – cf. Mihai Eminescu – ANDREI MUREŞANU - Tablou dramatic într-un act). Căci, iată ce zicea ANDREI VARTIC:
„(…) se mai întreabă intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinău, direct sau indirect, grupul troţkist de la Preşidenţia RM care, la rândul lui, îl consiliază pe Voronin? Moscova? Washingtonul?” (cf. Stere, sau niciodată cu Rusia ! Agresiunea permanentă – de Andrei Vartic, Chişinău).
(...) Ştiinţa arheologiei demonstrează irefutabil că Basarabia este ţinut de geneză a poporului român.(...)
Iata ca am ajuns sa o vedem si pe asta: cativa arginti nenorociti, imprastiati si pe zece ani, pun la indoiala unitatea poporului roman in pragul de incertitudini al Globalizarii. (...) Doar sa se scoata hotarele de pe Prut, hotare pe care, asta chiar ar trebui s-o stie jurnalistii "Cotidianului", statul roman trebuia sa le darame in ziua cand URSS a disparut, Republica Moldova inca nu exista, iar un milion de romani din Basarabia construiau peste Prut acel miraculos "pod de flori" pe care, asa e mintea cotidiana, unii cetateni romani de la Bucuresti l-au si uitat. In fine, sa impartim 25 miliarde la 4 milioane (atatia romani sunt in Basarabia si Bucovina) si vom obtine infinitizimala suma de 6250 de EURO care ar trebui sa lecuiasca strasnica rana comunisto-nazista din 28 iunie 1940. Imprastiati pe 10 ani, cum se vaietau jurnalistii de la " Cotidianul", asta ar insemna cate 625 de EURO, bani pe care romanii din Basarabia si-i vor dona fara sa se scotoceasca prin buzunare in fondul re-unirii Basarabiei cu Romania. Dar daca impartim aceasta suma la tot prinosul de 30 milioane a poporului roman, la vectorul lui de devenire si peste o suta, si peste o mie de ani, chiar iti vine a rade de ridicola aritmetica geopolitica a ziarului bucurestean "Cotidianul" din ziua de 2 octombrie 2006. BASARABIA UITATA” – (cf. PREŢUL REUNIFICĂRII - Sau de ce Germania a numărat nemţii, şi nu banii din buzunarele lor? – de ANDREI VARTIC, Chişinău, Basarabia).

…Dar, ceea ce este încă şi mai important şi mai rar, în lumea noastră de azi – rar mi-a fost dat să văd un “furtunatic”Ariel, altoit peste un Duh de-o gravitate şi acuitate hamletian-shakespeare-iană…! …un Duh de-o credinţă mai fierbinte şi mai neclintită, în valorile şi viitorul Neamului din care a purces spre Fiinţă şi Lumină!
…Şi, iată, Dumnezeu ni l-a luat (pe 2 iunie 2009…zi însemnată, în sufletul său, de orice român adevărat, cu piatră neagră…) şi pe fratele Vartic…Ne-a mai răpit un LUPTĂTOR CRUCIAT AL NEAMULUI ROMÂNESC…
…Doamne, văd, privesc cu spaimă, cum ni-i răpeşti, într-un ritm atât de grăbit, pe “stâlpii Neamului”…” – …oare avea-vei îndurarea şi grija de a ni-i şi naşte/re-naşte, într-acelaşi ritm uluitor de grăbit…?! Pe aceşti vajnici şi vrednici luptători pentru Neam şi Cruce avea-vei mila să ni-i redai, sub alte chipuri, fireşte, dar cu acelaşi foc mistuitor în piept?!
...Dumnezeu ne loveşte, pentru multele şi marile noastre păcate...Dumnezeu ni-i răpeşte pe luptătorii cei mai mari, generoşi, mai plini de Duhul curajului şi de Puterea Dumnezeiască a Luminii...!!! De unde se vor mai naşte astfel de OAMENI, precum a fost ANDREI VARTIC?! Eu, un biet om, scrutez zările româneşti, şi nu văd…Nădejdea mea, Doamne, este că nu ai spart tiparul, după care plăsmuitu-l-ai pe ANDREI VARTIC, şi privirea Ta atotvăzătoare nu se va întoarce de la noi, şi tot nouă ne vei rândui noi “vartici”, noi patrioţi sublimi, cu zâmbetul Izbânzii Luminii pe feţe, precum a fost ANDREI VARTIC…!!!
...Dumnezeu să-l ierte, pe ANDREI VARTIC, pentru păcatele lui de om muritor - şi să-i odihnească sufletul "acolo unde este lumina cea fără de amurg, şi unde sunt patru răsărituri"...! Fie ca Dumnezeu să nu scape din poalele Lui pe acest năcăjit Neam al lui Eminescu... – al formidabil de smeritului ”biet român, săracul”…Dumnezeu Cel Preaînalt, mult prea înalt pentru minţile şi sufletele noastre storcite, să apere acest neam, să ne apere şi pe noi, nemernicii, cei cu grabe năuce şi cu dureri şi griji tot mai meschine...!!!
...Să se îndure Dumnezeu şi să ne strângă tot mai mult, inimă lângă inimă, “vartic” lângă “vartic” (nota mea: “varticul” este unitatea de măsură, din contemporaneitate, a patriotismului, a arderii Duhului, pentru Dumnezeu, Neam şi Patrie…!) - pe toţi pe câţi diavolul încă nu ne-a orbit cu uitarea celor sfinte, pe toţi cei ce nu am uitat, încă, ce-i aceea Dumnezeu al Ortodoxiei, ce-i aceea Patrie Veşnică şi ce-i acela Neam Metafizic, de deasupra de bântuiri-vântuiri ale istoriei nebune!
prof. dr. Adrian Botez

HOREA

2009-08-02T11:14:00.000-07:00

Ma- nchin la trupul tau de sfant
Martirizat demult pe roata
Stramos de sange dinspre tata,
Nadejdea mea neintinata
Inchis cu sila in mormant.
Iobag din Apuseni, sarac,
Roman traind printre romani
Ai dus speranta noastra-n maini
Si lacrimile din fantani
Mot demn si mandru din Albac.
Se zice ca mai treci si –acum
Prin Apuseni din loc in loc
Se vede inima- ti de foc
Sub zdrentuitul tau cojoc
In taina noptilor de fum.
Slavite om si Crai sarac
Incoronat de moti pe veci
Prin noaptea neamului sa treci
Batatorind stravechi poteci
Acum, mereu, si-n veci de veci!
Legenda cu Mihai Viteazul
La Turda, pe Capmpie, intr-o noapte
Trecea MihaiViteazul galopand
Si cerul incarcat cu mere coapte
Se apleca deasupra- i tremurand
Era inalt in sa precum un munte
Si brazii ii cresteau din umeri, sus
Si-i stralucea sub incruntata frunte
Luceafarul cel fara de apus.
Pe cer, subtire, luna ca o spada
Spre cusma lui mitoasa se –apleca
In jocuri de lumina stand sa cada
Si sclipat dusmanos asupra sa
Dar Domnul o vazu, si stranse fraul
Si se –nalta in scarile perechi
Si o franse si o puse ca pe –o floare
Salbatecul roib intre urechi.
De-atunci, pe Campul Turzii cand e luna
Si se aud galopuri lungi de cai
Ies oamenii din case, se aduna
Sa-l vada pe Voievodul lor Mihai.
El piere-n zori pe campul alb de roua
Dar pe troita lui cu lemnl sfant
Asteapta zirii limpezi luna noua
Si pe Mihai sa iasa din pamant!

Cand magul se destainuie

2009-07-23T15:16:00.000-07:00

Venit din fabulosul Ploiesti in Orasul prabusirilor, actorul frumos ca un sonet(asa il definea o admiratoare), si-a preumblat silueta si talentul prin imperiul prabusit in nemilosa uitare a Boemei de altadata.
El, actorul si evocatorul de umbre pe panza vremii raspunde la numele de Sebi, pentru amici si dusmani si prezenta duhului sau artistic mi-a stralumint multe nopti de evadare in lumi imaginare.
Venea adesea la Casa Scriitorilor, la madam Candrea, ocrotitoarea ranitilor de sarcie si vaduviti de ideal, tonic si mereu elegant, mereu gata sa soptesca un vers, sa zica o anecdota cu persoanaje reale, niciodata singur, niciodata trist si memora (cum realizez) cu ochiul sau selectiv, imagini pentru mai tarziu.
E un recitator de vita veche, inteligent si degustand poezia ca pe un Cotnar veritabil, si sub vraja inefabilei sale rostiri magnetiza stihuitori si noctambuli migrand de la celebra Syngapore spre ultima reduta de mica pieraznie deschisa nonstop, balcanica si poate fara perechea Gara de Nord.
Eusebiu Stefanescu e nu doar actor dar si profesor cu har si reala daruire, pedagog artist, si atunci cand turneele sale nu-i macina zilele, se aseaza la masa de scris si deschide zagazul amintirilor.
In urma cu cativa ani si-a lansat o carte al carui titlu l-as fi confiscat: " Magul captiv" - titlu paradoxal si incitant, fiindca ce Mag poate fi captiv altor forte nepamantene decat eternelor stele fixe?
Acum, aceasta carte de rememorari, de amintiri filtrate prin rafinamentul limbajului elegant, plin de nume ilustre care stralucesc si isi suna celebritatea, vine sa confirme existenta unui cronicar atent, un depozitar de scene, replici si imagini intr-un timp iremediabil pierdut, din vremea Boemei de altadata .
Cronicar nebanuit de atent si exact, recitatorul unic din Eminescu si Nichita ni se arata noua celor naufragiati dintr-o devastatoare furtuna, si voua, cititori mai tineri, ca un Mag despovarat de armura amintirilor.
Sa-l descifram…

Pasarea de acasa

2009-07-06T13:32:00.000-07:00

Ea vine seara si n-o chem.
Si de venirea ei ma tem
Si a prefac ca-s orb si surd
Cand pe la geamuri o aud.
Ea n-are trup, ea e un fel
De crin cu aerul in el
Ea n-are ochi si-n doua parti
Poarta inele mari de morti.
Venita ca o taina grea
Se-aseaza lin pe fruntea mea
Apoi se muta mai in jos
Spre-al tamplei vulnerabil os
Apoi spre coaste, pina cand
O simt cu ghiarele strangand.
Si tace atat de mult si greu
Ca aud cum plange Dumnrzeu.

Un fluture transparent

2009-07-06T13:10:00.000-07:00

N-am sa uit niciodata ziua aceea si amurgul acela cazand peste rotundul unei poenite din Finlanda, tara in care se tinea un congres international de proza.
Era pe vremea noptilor albe, lumina laptoasa si ireala luneca dinspre Nordul presimtit, cerul isi pregatea neodihna nocturna, un vorbitor din nu stiu care tara explica de zor virtutile prozei scurte.
Era sfarsit de zi si oboseala se insinuase usor in trup si nimeni nu se mai putea concentra si incepuse o rumoare penibila.
Atunci, din varful pinilor care vegheau cu severitate martiala, a coborat un fluture, in zbor nervos, un fluture crepuscular, un Saturnia Pyri, ochi de paun cum i se spune, si dupa cateva ezitari a poposit exact pe microfonul vorbitorului.
Se oprise trufas in splendoarea lui plusata, lumina il facea transpaparent parca si ireal de frumos.
Vorbitorul a tacut incremenit de intamplare si asistenta a privit in tacere tremurul fin al aripilor acelui lepidopter care se odihnea nepasator sub laserul sutelor de ochi.

2. Mesteacanul subtire si melancoloic rasarit gratios intre blocuri si pare o mireasa parasita de nuntasi.
Pe trunchiul sau delicat cineva a legat o bucata de carton pe care a caligrafiat scolareste:
ARBORE OCROTIT.

3. Imi amintesc moara aceea de apa, dantelaria fina a rotilor din lemn, mirosul unic al fainii proaspete .
Si mai ales, imi amintesc morarita stand neclintita in pragul morii, cercetand zarea, ascultand lacoma sunetul deparatrilor, alba, frumoasa si nemiscata ca o statuie de piatra.

Tampiti, nu filosofi...

2009-07-06T11:30:00.000-07:00

Intr-un elan discursionist din ce in ce mai des practicat, presedintele nostru a decis cu intelepciune cum ca scoala romaneasca produce tampiti…
Afirmatia facuta in contextul altor ziceri de pomina despre filosofi si tinichigii, a starnit numeroase comentarii in bresa noastra atat de mobilizanta.
Televizinle s-au intrecut in a rasuci pe toate partile asa numitul…discurs( un soi de aprecieri fara cap si coada) si abominabila zicere va ramane, desigur ,proverbiala.
Insusi filosoful Liiceanu, unul dintre admiratorii si baietii de curte ai fostului marinar, a fos usor jenat de PERLA emisa si a incercat sa justifice gafa primului om din stat.
Fara prea mult success si cu o penibila argumentatie. Alti combatanti ai posturilor de televiziune multicolore s-au intrecut in a diseca cele cateva fraze.
Revoutionarul poet Mircea Dinescu, in convorbirea sa de vineri cu fostul colaborator al uteceului, Stelian Tanase, a lansat un fel de panseu memorabil.
Daca scoala romneasca produce…tampiti, atunci, PRIMUL tampit al tarii este chiar pesedintele Basescu..
Incruntat si cu veninul stiut adunat in glasul sententios, CT Popescu l-a mitraliat si el cu nemila.
Dar cel mai delicios panseu, a fost emis de tanarul ministru al culturii, cel are afirma, nu cu mult timp in urma ca Basescu ar fi cazut ca o PLEASCA pe capul PDL -lui…
La fel de inspirat si spontan, Theodor Paleologu a decretat: O TARA MARE POATE FI CONDUSA SI DE UN BOU ! NOI SUNTEM O TARA MIJLOCIE…

La care afirmatie, fireste, dumneavostra puteti trage concluzia logica….

EXTREM de EXTREM...

2009-06-18T07:02:00.000-07:00

Pana mai ieri, doua expresii parazit s-au insinuat in discursul romanilor aflati, in special in fata camerelor de luat vederi:DECI si SUPER! Nu exista fraza, sintagma, sa nu fi fost insotita de inutilul si vesnicul…DECI. Apoi, toate extazierile zilnice in fata nu stiu caror intamplari se finaliza, obligatoriu cu barbarismul:SUPER ! Totul era si este SUPER! De la un peisaj montan la prima zapada, de la gustul unei prajituri, la aspectul catelului targuit de fosta si actuala doamna Prigoana, de la felul in care arata o masina la gustul unei noi bauturi racoritoare, evident straina…Daca DECI-ul ne-a scos peri albi vreme de peste doi ani de zile, SUPER-ul si , mai nou EXTREM-ul, incep sa ne exaspereze. Totul e EXTREM. Interventia nu stiu carui politician a fost…EXTREM de buna. Cutare domnisoara , VIP de cartier care se dezbraca in public cu dezinvoltura a fost EXTREM de eleganta, raspunsul mereu revoltatului si ingeniosului sef al PNG, Becali, a fost EXTREM de dur, Mamaia e EXTREM de atractiva, de revelion vor fi preturi EXTREM de mari la hotelurile din tara, EXTREM de aplaudat a fost concertul solistului X care a cantat…EXTREM de frumos. O reclama stupida te indeamna sa te asiguri pe viata EXTREM de avantajos si…EXTREM de vesel ni s-a parut si domnul de la RealitatreaTV care anunta vreme …EXTREM de rea. E vremea exceselor EXTREME si tot insul invitat la televizor sau la radio isi incepe prestatia ca este EXTREM de bucuros ca are ocazia EXTREMA sa ne vorbeasca despre lucruri…EXTREM de importante. In consecinta, degradarea cuvintelor DECI si SUPER pot zice ca mi-au provocat o placere EXTREM de mare…Drept pentru care, semnez EXTREM de multumit…

Fluturarium

2009-06-18T06:55:00.000-07:00

Cel mai fascinant fluture pe care l-am vazut vreodata a fost unul cu desavărsire nepăsător la ceea ce se întîmpla in jurul său.
Era pur şi simplu fixat pe scanteietoarea floare a scaietelui de munte, cel violet desi cu o mie de ace fine.Si stătea atît de nemişcat,atît de încremenit, încît parea mort.
Si totuşi, din cînd în cînd, un mic tremur al aripilor, o uşoara modulare a antenelor sugerau ca e, poate, numai adormit.
Am suflat asupra lui, l-am gîdilat cu un fir de iarbă, am bătut din palme, am scuturat scaietele, dar degeaba.
Fluturele ramînea acolo, cu trompa afundată în miracolul parfumat şi pufos al acelui scaiete de munte care-l adormise pentru cîteva minute îmbatîndu-l.
Era un fluture beat…
- 2 -
Se zice ca Nero avea un Fluturarium(colecţie unica de fluturi prinşi şi conservaţi în vin de miere).
La cele trei sute de exemplare felurite,el adaugase doua la care ţinea foarte mult. Unul era în intregime alb, altul în întregime negru, de o mărime neobişnuită.
Printre alte semne ce i-au prevestit dramaticul sfîrsit, Nero,dictatorul cu veleitaţi artistice ( se zice ca ar fi exclamat îninte de a fi ucis “ce mare artist pierde lumea”), a vazut în vis doi fluturi uriaşi, unul negru, altul alb, care se repezeau asupra lui gata sa-l sufoce.
Trezit din coşmar, a ordonat sa i se aducă FLUTURARIUM.
Cei doi fluturi preferaţi, unul alb si celalalt negru, nu mai erau !

- 3 -
Vavil, paznicul rezervaţiei din Delta, şeful nedeclarat al enoţilor blegi si melancolici, transhumanţii pusturilor de gheaţa, mi-a arătat fluturii vestitori.
Le zicea astfel, deoarece zborul lor în colonii compacte deasupra apelor liniştite vesteşte prezenţa bancurilor de peşti, bibani în special.
Fluturii vestitori, lipiţi cu picioruşele cerate de suprafaţa apei, indica pescarului împatimit prada din adîncuri şi piere odată cu ea.

- 4 -
Intr-un din salile Bibliotecii Academiei,cufundat zilnic într-o carte voluminoasa, batrînul care statea ore întregi nemişcat, silabisind şi mîngîind foile, intriga multă lume.
Într-o zi, cineva,din curiozitate, a cerut sa vadă ce anume citeşte misteriosul personaj.
Artea era un ATLAS de FLUTURI isr cititorul chiar…Tuculescu !

Un NU hotarat

2009-06-17T10:06:00.000-07:00

Ore in sir dupa finalul algerilor pentru parlamentul European, purtatori de vorbe ridicoli si fara jena au aclamat Victoria taberei din care cu onoare fac parte.
Initiatorul inventiv al oilor devenite litere, celebrul Fluture of Suceava a afirmat fara sa roseasca , cum ca PDL este castigatorul absolut al alegerilor impreuna, daca nu chiar in frunte,(!) cu …ELENA Basescu zisa EBA.
Cealalta...tabara cu entuziasm simlar a sustinut sus si tare ca ei detin Victoria finala.
Adevarul este ca tot acest circ electoral ridicat la rang de participare...europeana a fost o demonstratie de respingere a clasei politice corupte si incompetente.
Doar 30 % din populatia cu drept de vot s-a incumentat sa porneasca spe urnele de votare.
In valmasagul transmisiilor televizate, stupide si ele, s-au remrcat smecherii de acum stiute, cu microbuse circuland de la o sectie la alta de votare, cu liste asa zis suplimentare, cu buletine depasind numarul votantilor reali.
In fine, nepasarea si dispretul votantilor romani a dus, intr-un fel la obtinerea unui rezultat avantajos pentru UDMR care a izbutit sa isi trimita in forul European nu mai putin de patru deputati, insemnand tot atatia rauvoitori la adresa tarii in care traiesc.
A urmat, evident, sarbatorirea…triumfului culminand cu adulatia slugarnica a odraslei prezidentiale care, printr o smecherie simpla, a revenit in PARTIDUL MAMA impreuna cu voturile obtinute.
A fost o zi a dispretului si a nepasarii aratate celor care se prefac, cu nerusinare, ca ne conduc pe drumul triumfator al…CAPITALISMULUI….

Dipse

2009-06-17T09:55:00.000-07:00

Numele lui suna ca o scurta explozie de vocale si consoane impletite parca si venite din indepartatul si solarul Maramures.
E regele neincoronat al florilor stilizate, al culorilor vii de esenta folclorica si la cei 92 de ani (ati citi bine!), decan de varsta al plasticienilor romani, el expune rodul muncii sale de o viata intitulata ESENTE, la Muzeul Satului.
Nici ca se putea o ambianta mai potrivita si vorbitorii, ilustri, de la vernisajul recent desfasurat au subliniat cu prisosinta semnificatia acestei ambiante.
Dipse este nu doar un decan de varsta al plasticienilor romani ci si unul dintre cei mai virtuosi pictori care vine din acel univers inimitabil din zona in care soarele ilumineaza si uneste ESENTE unice.

De la florile sale de-o delicatete si fragilitate venind din stilizarile folclorice, la umbra de abur a misteriosului Cavaler trac, de la sublima prezenta a siluetelor de copii la ancestrala rabufnire a gorunul milenar a lui HOREA, totul respira si certifica zona din care vine acest colorist unic.
Elev a lui Ressu, doctor in Arte frumoase, lucrand si sub indrumrea lui Darascu, aceasta retrospective este una de referinta.
Lucrarile absolut reprezentative sunt harazite unui viitor MUZEU DIPSE pe care il viseaza maestrul si pentru care se lupta sotia sa Mariuca.
Ilustri vorbitori de la recentul vernisaj au subliniat personlitatea sa inconfundabila si cu atat mai stranie este atitudinea conducerii Uniunii Artistilor Plastici care a decis EVACUAREA maestrului din atelierul ce-l detine din motive de…INACTIVITATE!
O asemenea blasfemie dirijata de o ilustra necunoscuta , sefa Sectiei Pictura, care, impreuna cu un grup de …asalt subaltern ataca cu nerusinare nu doar pe DIPSE ci si alte nume de rezonanta ale plasticii romanesti.
Este o rusine nationala si atacul de esenta neocomunista a vizat si vizeaza modele de referinta ale picturii contemporane.
Dipse este reprezentantul ilustru al reprezentarilor folclorice stilizate,este acel ochi selectiv care tine fabulosul tinut al MARAMURESULUI, teritoriul dacilor liberi, la rang de simbol ntional.
Expozitia deschisa in tot cursul lunii la Muzeul Satului este o adevarata incantare si un eveniment de exceptie.

Ciobanas la oi m-as duce

2009-06-17T09:46:00.000-07:00

Exhibitiile electorale ale viitorilor alesi, insi cu simtul ridicolului atrofiat, asa zise…animale politice, au continuat si sapamana care tocmai se pierdu in neantul inutilitatii.
N-as fi crezut vreodata ca imbecilitatea si prostia politica poate fi ridicata la grad de simbol, dar aviarul Fluture, garagiu de profesie, pe al carui blazon scrie arghezianul distih “scula asta are mare cautare/ niciodata golul n-a sunat mai tare”, s-a intrecut pe sine.
In cinstea sosirii ( inopinate!!) a presedintelui …zeus Basescu pe la acareturile soacrei, seful absolut al judetului Suceava, primul secretar cum ar veni a depasit fantezia si obidienta propgandistilor ceausisti.
Pe clinul unor dealuri frumos arcuite, au fost incercuite in tarcuri sub forma de litere mii de oi care au scris cu trupurile lor albe cuvantul BUCOVINA.!
Astfel ca atunci cand va zbura cu elicopterul sa o imbratiseze pe iubita soacra, ochii dumnealui luminosi sa se bucure de aceasta priveliste de care n-a avut parte nici Ceausescu.
Dupa seria de scalambaieli si pomeni electorale, cu metri de carnat unici in…lume, dupa cazanele de fasole neaosa menita sa imbarbateze instinctul electoral al romanilo, a venit randul regizarilor de exceptie.
Sunt mandru ca traiesc in acesta epoca si ca sunt partas la marile realizari ale glorioasei coalitii.
Sunt mandru ca am avut privilegiul unic sa-l vad pe animalul politic Basescu in rol de hair stilist, frizer de oi, sarind in tarcul curatat de cacareze si sub privirile admirative ale sepepistilor sa rada lana unor miorite spalate cu Dero si dezinfectate cu spirt medicinal.
Si odata se opinti badia Traian si intorse cu cracii in sus ajutat de ciobani si incepu cu miscari iscusite si cu hahaieli de rigoare tunsul demonstrativ.
Si cei din jur ii daruira un clop de Maramures si o bunda flocoasa si maria sa seful tarii zambind radios, a urat guracaschimii ademenita cu produse si palinca un cinic si nerusinat
"SA TRAITI BINE !”
In alta zona, alt pretendent la fotoliul prezidential, ceva mai firesc, a gasit de cuviinta sa se joace cu lopatica rosie alaturi de tinerele vlastare ale patriei. Ce mai e de scris? Ce mai e de spus?
E vremea marilor victorii, si nici macar CRIZA nu avem si simbolica OILOR stranse in tarc asigura pe unii pretendenti de loialiatea unui electorat buimacit,plictisit si manat spre urne cu
abilitate si nerusinare.
Iar subsemnatul raman resemnat si citesc fermecat de titlu GREATA!

Ce tara trista si plina de umor...

2009-06-17T09:31:00.000-07:00

O parafraza la celebrul vers bacovian, o zicere pe buzele tuturor romanilor de buna credinta scarbiti si amuzati in egala masura de eternul circ national.
Am ajuns celebri in Balcani si in lume, raiul escrocheriilor blindate de patalamale, vanzatori de fabrici si uzine declarate fier vechi, risipitori si vanzatori de cernoziom, si farahotare de pamant arabil, ghilotinatori de falnici brazi, batjocoritori de traditii, imitatori de initiative occidentale stupide.
Am ajuns sa primim lectii de moralitate si acrobatie politica de la celebrul domn Prigoana , cel ce-si pedepsea tiitoarea cu ajutorul instrumentului numit atat de onomatopeic PLICI!
Asa cum, de altfel,vreme de zece ani, am urmarit sfaturile si indicatiile stupide ale nomenclaturistului devenit brusc democrat, pe numele lui inventat Silviu Brucan.
Suntem in plina destrabalare mediatica , de la dezvaluirile naucitoare despre averile fabuloase ale familiei Basescu, la spectaculoasa arestare si incatusare a miliardarului oier si guraliv degeaba Gigi de Becali…
Actiunea, mai mult decat incredibila, in sensul mediatizarii sale excesive,a avut darul, cica, sa abata atentia romanului de rand de la dezvaluirile legate de escrocheria secoului, perefect legala,justificata pina si de presedintele patriei, AFACEREA BANESA si nu numai.
Insul care a devalizat un teritoriu egal cu al unui cartier bucurestean, cu acte in regula, girate de reprezentantii statului, este liber si nu reprezinta niciun fel de pericol social, pe cand posesorul de averi fabuloase si PALAT, cabotinul razboinic al luminii, sta inchis,bine mersi intr-o celula, inghesuit, si obligat sa consume …paine cu marmelda si sa nu posede nici macar indragita lui cutie de table menita sa umple singuratatea detentiei provizorii.
Colac peste pupaza sau invers,si-a conturat imaginea si bataisoul politician minoritar Vanghelie care a precizat, lugubru, sub zambetul fabricat al utecistului Stelian Tanase cum ca urmeaza arestari si din randul solidar al jurnalistilor romani in viata.
Asadar, tara trista dar si plina de umor,isi merita denumirea si ca sa fie harababura completa in corul profetiilor nefaste, s-a inaltat si tonul justitiar al celui mai banal asa zi posesor de teribile secrete, bizarul domn Magureanu care zice ca abia acum urmeaza ce urmeaza.
Adicatelea, arestrari spectaculoase.Mai sa fie? Dar si precizarile halucinante ale domnului Adrian Cioroianu care prezice o triumfala cadere a lui Traian Basescu.
Si in acest CIRC mediatic, de unde domnul Basescu iese destul de sifonat, asa, ca un divertisment, ca o INTAMPLARE,a aparut pe sticla televizorului,jovial,frumusel,decent,cu bun simt si adultor al monarhiei, proasaptul PRINT si posibil mostenitor de TRON PREZIDENTIAL, carismaticul actor DUDA!!
Sa fie o simpla intamplare?